Floarea recunoştinţei

Spre a obţine lucrurile de care avem trebuinţă, este necesar ca în primul rând să ne încordăm propriile puteri, spre a le obţine prin noi înşine. Dacă singuri nu reuşim a le dobândi, să nu ezităm a-l ruga pe Dumnezeu şi să avem încredere, că El poate să ne ajute şi ne va împlini rugăciunea noastră. În Predica sa de pe munte, le-a zis Iisus ascultătorilor săi: „Cereţi şi vi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide…” (Luca 11, 9) şi iarăşi: „Amin, amin, grăiesc vouă, că orice veţi cere de la Tatăl, vă va da întru numele meu” (Ioan 16, 23). Prin rugăciunea de cerere recunoaştem, că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17).
Coborându-se de pe Muntele fericirilor, împreună cu mulţimea care mergea după El, un lepros apropiindu-se, i s-a închinat, cu încredere zicându-i: „Doamne, dacă voieşti poţi să mă curăţeşti”. Întinzând mâna, Iisus s-a atins de el şi i-a zis: „voiesc, curăţeşte-te”. Şi îndată, leprosul s-a curăţit de lepra sa (Matei 8, 1–3). În cazurile de lepră din T.V., nimenea nu s-a atins de vreun lepros, cu gândul de a-l vindeca. Din porunca dată de Dumnezeu, Moise a izolat-o pe Maria, sora sa, pe timp de şapte zile, cuprinsă fiind de lepră (Num. 12, 10 –15). Tot aşa a fost şi cu profetul Eliseu, care nu s-a atins de Naaman sirianul care era cuprins de lepră (II Regi 5, 10–11). Domnul Hristos însă, fără teama de a se contamina de această boală s-a atins de cel lepros, care s-a şi vindecat de lepră.
Lepra este o boală a pielii, corpul celui contaminat de ea se umple de bube. Faţa leprosului este umflată şi roşie , cu pete vinete. Din răni i se scurge puroi şi sînge. În cazul leprei învechite, i se desprind bucăţi de carne putrezită şi-i cad treptat părţi din degete, trupul leprosului ajungând a fi schimonosit. Astfel leprosul ajunge la un trai chinuit. Dată fiind grozăvia acestei boli, leproşilor nu le era îngăduită viaţa în comunitatea obişnuită. Strânşi în grupuri, rătăceau pe câmpuri şi îşi căutau adăposturi oferite de natură. Se hrăneau cu mâncare lăsată la distanţă de către binevoitori şi culegeau seminţe, fructe şi ierburi.
Potrivit îndrumărilor date prin Moise, cel vindecat de lepră urma a fi văzut de preot. Dacă într-adevăr s-a vindecat, trebuia să aducă jertfă de curăţire (Levitic 14, 2–4). Pe cel vindecat de lepră, Iisus l-a trimis să se arate preoţilor şi să aducă darul rânduit de Moise (Matei 8, 4). Este ştiut că Iisus a spus despre sine: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii, n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17).
În drumul său din Galileia la Ierusalim, Iisus a trecut prin Samaria, însoţit fiind de apostolii săi. La marginea unui sat, au fost văzuţi de un grup de zece leproşi, care departe tinându-se, ca într-un glas i s-au adresat cu tărie lui Iisus zicând: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!” (Luca 17, 13). Văzându-i pe ei, Iisus i-a trimis să se arate preoţilor. Plecând ei de acolo, pe cale fiind mare le-a fost mirarea, văzând că s-au curăţit. Nouă dintre ei şi-au continuat drumul. Unul singur însă, văzând că s-a curăţit s-a întors, mărind pe Dumnezeu pentru binefacere. Venind la locul unde era Iisus, a căzut la picioarele lui şi cu smerenie – cu faţa la pământ – i-a mulţumit lui Iisus. Acesta era samaritean. Cu durere în suflet, a grăit atunci Iisus: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a întors să dea mărire lui Dumnezeu numai acesta de neam străin?” i-a grăit apoi acestui vindecat: „Scoală-te şi mergi, credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 17–19).
Mare binefacere a săvârşit Iisus, pe care cei nouă vindecaţi de lepră n-au ştiut să o aprecieze la adevărata ei valoare. Trupurile lor care înainte de vindecare erau cu bube şi răni peste tot, străluceau acum de o negrăită curăţenie. Părea că nu se pot mira de-ajuns; pipăindu-se, gândul le era numai la ai lor. Într-un suflet au pornit cei nouă spre casă, să ducă vestea vindecării în sânul familiei, la rude şi la cunoscuţi. Gândul nu le-a fost la binefăcătorul lor, care nu s-a ferit din calea lor şi nu şi-a făcut o problemă privitoare la distanţa ce trebuia să fie respectată faţă de leproşi (de minimum 10 m), iar pe vreme de vânt la distanţa chiar de 100 m.
Leproşii din timpul Mântuitorului, fiind la ananghie, au ştiut să-i ceară ajutorul lui Iisus, despre care au aflat că singur El este în stare să-i tămăduiască. Ca în de obşte însă, numai unul din zece a ştiut să-l preamărească pe Dumnezeu, care este izvorul a tot binele, a toată fericirea şi a toată desăvârşirea. Acesta, cu adâncă smerenie, a ştiut să se proştearnă în faţa lui Iisus, mulţumindu-i pentru marea binefacere de care s-a împărtăşit. Virtutea recunoştinţei a fost cultivată în inima acestui samaritean. Ca şi o floare, virtutea recunoştinţei nu încolţeşte în inimile împietrite, cum s-au dovedit a fi inimile celor nouă vindecaţi de lepră, care nu s-au întors la Iisus.
Aşa după cum sunt oameni valoroşi, pe care mulţi ar dori să-i vadă frecvent, dar nu pot, fiindcă sunt scumpi la vedere (rara avis), tot aşa recunoştinţa este socotită a fi o floare rară. Mai mult decât aceasta, în locul recunoştinţei pentru binefaceri, se ajunge şi în cealaltă extremă, la ingratitudine, adică la nerecunoştinţă.
Pentru multele şi marile sale binefaceri săvârşite în viaţa sa de pe pământ, Domnul Hristos a avut parte de prea puţină recunoştinţă. În schimb însă, fără teama de a greşi, putem spune că a avut parte de cea mai crasă ingratitudine. În această privinţă, iată ce ne spune stihoavna de la slujba sfintelor patimi:
Aceasta zice Domnul către iudei: poporul meu, ce am făcut ţie? şi cu ce v-am supărat pe voi? Pe orbii voştrii i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul meu, ce am făcut ţie? şi cu ce mi-aţi răsplătit mie? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă cu oţet şi în loc a mă iubi, pe cruce m-aţi pironit. Chema-voi neamurile mele şi acelea mă vor preamări, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Şi iarăşi:
Astăzi Stăpânul făpturii a stătut de faţă înaintea lui Pilat şi răstignirii s-a dat făcătorul tuturor, aducându-se ca un miel de bună voia sa. Cu piroane s-a pironit, în coastă s-a împuns şi cu buretele s-a adăpat, cel ce a plouat mană. Cu palme peste obraz s-a lovit Mântuitorul lumii şi de robii săi s-a batjocorit făcătorul tuturor… (În sfânta zi de Vineri seara).
Spre a arăta necesitatea continuei recunoştinţe ce o datorăm Părintelui ceresc, fer. Augustin (354–430) exclamă, zicând: „Nu este nici un ceas, nici o clipă din viaţa mea, în care să nu mă folosesc de binefacerile tale, Doamne!” Cuvine-se deci să-i mulţumim lui Dumnezeu, iubitorului de oameni, pentru binefacerile ce ni le oferă, atât în mod evident, cât şi în taină.