În decursul celor trei secole primare, creştinismul a avut să îndure vrăjmăşiile şi atacurile pornite din partea iudeilor şi a păgânilor. Potrivit cuvântului Sf. Ap. Pavel, adevărul despre Hristos cel răstignit şi înviat, ceea ce pentru creştini este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru iudei este sminteală, iar pentru păgâni nebunie (I Cor. 1, 23–24). Atât iudeii cât şi păgânii au combătut creştinismul cu arme intelectuale, precum şi cu forţă brutală. Deţinând încă forţă politică, pe la anul 36, iudeii l-au ucis cu pietre pe arhidiaconul Ştefan, primul martir al creştinismului.
Dintru început, păgânii au urât creştinismul, pe motivul că săpa la temeliile religiilor păgâne. Văzându-şi primejduită existenţa, preoţii păgâni declarau că toate calamităţile ce se abăteau asupra lor, se datorau creştinilor care au aţâţat mânia zeilor. Referitor la cei ce au vărsat sânge de creştini nevinovaţi, Tertulian, apologet creştin (160–240), spune: „Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu trimite ploaie, dacă pământul se cutremură, dacă este foamete, dacă se iveşte vreo molimă, îndată auzi: creştinii să fie dati la leu (Christianos ad leonem!)” (Apologeticum, trad. de E. Constantinescu, Institutul de editură creştină al Episcopiei R.-Vălcii, 1930, cap. XL, 1-2, p. 162).
Mult mai periculoasă a fost persecuţia răbdată de creştini din partea bărbaţilor oficiali ai imperiului roman. După numărătoarea fer. Augustin , la începutul sec. al V-lea, persecuţiile mari, ale împăraţilor romani, au fost în număr de zece, raportate fiind la cele zece plăgi ale Egiptului, din Ieşirea T. V., precum şi la cele zece coarne ale fiarei din Apocalips (13, 1).
După împăratul roman care prin a sa cruntă năzuinţă, nu i-a persecutat îndestul pe creştini, căci a domnit puţin (251-253), a urmat la tron Valerian (253-260) care la început i-a tolerat pe creştini. După cinci ani de domnie însă, la solicitarea unui sofist şi mag, s-a decis să revină la atitudinea înaintaşilor săi, de persecutare a creştinilor. În anul 257, împăratul Valerian a dat un edict de exilare a tuturor păstorilor creştini, iar în anul următor, a dat ordin de executare a clericilor, aplicând aceeaşi pedeapsă şi creştinilor de rând care nu se vor lepăda de religia creştină. Ca urmare, ultimii trei ani de domnie ai împăratului Valerian au fost ani de martiriu pentru creştini. Celebri martiri din acest răstimp, au fost: Ştefan, episcopul Romei (†257), Ciprian (†258), episcopul Cartaginei, din Africa septentrională, Sixt II (†258), episcopul Romei, precum şi Laurenţiu (†258), arhidiacon al Romei (Popovici E, Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, cartea I, ed. a II-a, Bucureşti, 1925, p. 239).
Tradiţia bisericească oferă informaţii explicite asupra arhidiaconului Laurenţiu. Pornindu-se persecuţia a VIII-a asupra creştinilor, episcopul Sixt II al Romei i-a cerut arhidiaconului Laurenţiu să chivernisească vasele bisericii. Acesta văzându-le le-a împărţit săracilor. Pentru neînduplecarea de a se lepăda de Hristos, lui Sixt II i se taie capul.
Adus a fost apoi arhidiaconul Laurenţiu căruia i se ceru să aducă odoarele bisericii. Întrebând care odoare şi neprimind lămurirea necesară, arhidiaconul a plecat. A luat cu sine pe săracii şi pe şchiopii cărora le împărţise banii bisericii din Roma. Pe aceştia încărcându-i pe care, i-a adus la împăratul. Văzându-i, împăratul se porni cu mânie, şi a poruncit să-l bată foarte rău pe Laurenţiu, băgându-l apoi în temniţă. Acolo intrând, el i-a tămăduit pe toţi cei ce au venit la el, cerându-i ajutorul. Văzând tămăduirile miraculoase ale celor bolnavi, tribunul Calinic a crezut în Hristos şi s-a botezat.
După acestea, iarăşi a stătut Laurenţiu de faţă împăratului şi neplecându-se a jertfi idolilor, a fost întins pe un grătar ce ardea pe foc. Pe acesta stând, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi şi-a dat sufletul. Laurenţiu a fost apoi grijit şi îngropat precum se cădea, de către Ipolit. Aflând împăratul de toate acestea, a poruncit ca Ipolit să fie adus şi bătut cu beţe noduroase de fier. Ipolit a fost apoi legat de cai sălbatici care l-au târât mult şi astfel şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Este demn de remarcat, că aşa după cum Laurenţiu i-a considerat pe săraci şi pe schiopi a fi odoarele bisericii, tot aşa, în sec. al II-lea î.d.Hr., în lumea romană, Cornelia, mama Grahilor, a spus despre fiii săi, Tiberiu şi Caius, celebrii tribuni, că sunt podoabele sale (En haec sunt mea ornamenta!).
Vrednici de amintire sunt aici şi cei 153 de martiri de la Utica din Africa de Nord, care pentru că n-au jertfit idolilor, în aceeaşi persecuţie a lui Valerian, au fost arşi într-o groapă cu var nestins. Lor li s-a dat numele colectiv de „Massa candida” (Ceata celor albi).
Despre împăratul Valerian, istoria ne spune, că într-un război contra perşilor a căzut captiv şi – mustrat de conştiinţă – din acea captivitate nu s-a mai întors.
În ziua de 10 august a fiecărui an, Biserica creştină drept măritoare pomeneşte după cuviinţă pe Sf. Arhidiacon Laurenţiu, împreună cu sfinţii Sixt II şi Ipolit, care muceniceşte au suferit pentru dreapta credinţă, viaţa cea nestricăcioasă dobândind-o.
În imnuri, în laude şi cântări bisericeşti este arătată eroica tărie de credinţă cu care mucenicul Laurenţiu a răbdat, deasupra cărbunilor de foc, pe grătarul aprins frigându-se. Ca un jeratic luminător de raza Duhului, cu fierbinţeala a izgonit negura înşelăciunii şi ca un adevărat diacon al lui Hristos, a aprins lumina bunei credinţe. În lupta muceniciei, pătimitor şi purtător de biruinţă s-a arătat, cu cununa dreptăţii şi cu diadema învingerii s-a încoronat. Ca un pătimitor întărit de Dumnezeu, cu foc dumnezeiesc, aprinzându-i-se inima, focul patimilor în cenuşă l-a întors. Întru chinuri fiind, Laurenţiu împreună cu Ap. Pavel s-a întrebat: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtorarea, ori strâmbătatea, ori prigoana, ori foametea, ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?” (Rom. 8, 35). La aceasta, Laurenţiu cu convingere a răspuns: „Nimenea nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos” (Condacul Sfântului Laurenţiu).
Prin privegherea cea dumnezeiască a muceniceştii sale împotriviri, Laurenţiu a lepădat de pe gene somnul cel spre moarte, nedormitând dormitarea păgânătăţii. Nedepărtat privind la frumuseţile cele dumnezeieşti, a defăimat toate frumuseţile cele veselitoare ce sunt pe pământ, precum şi durerile cele cumplite ale trupului.
Îngrădindu-se cu legea vieţii celei întru Hristos, sfântul mucenic Laurenţiu cu mintea nu s-a plecat înaintea legiuitorilor morţii şi stricăciunii. Asemănându-se celor trei tineri în cuptor (Daniil 3,21 şi urm.), a stins cărbunii focului în roua Duhului. Hristos fiindu-i luminare, încins a fost cu puternicia credinţei şi astfel cu sufletul către Hristos s-a înălţat.
În focul muceniciei, în cuptor, ispitindu-se cu aurul care în foc se lămureşte, Sfântul Laurenţiu junghiere întreagă şi tămâie bine primită Stăpânului s-a adus, carte de învăţătură a Bisericii pe sine făcându-se.
În catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca, icoana Sfântului mucenic şi arhidiacon Laurenţiu este reprezentată pe uşa din dreapta altarului – pe cea din stânga fiind reprezentat Sf. mucenic şi arhidiacon Ştefan – ei veghind asupra celor ce cu evlavie intră în Sfânta Sfintelor să slujească şi să-l preamărească pe Domnul.
Datorită puterii lui de credinţă, mulţi dintre credincioşi îi poartă numele.
Icosul zilei Sfântului Laurenţiu îi îndeamnă pe credincioşi, ca adunându-se, pe cel ce a strălucit în lume ca un luminător nerătăcit, care tare a pătimit şi tăinuitor al celor negrăite s-a făcut, să-l cinstească în laude de cântări bisericeşti. Să-i solicităm să mijlocească pentru noi la atotputernicul şi milostivul Dumnezeu să primească rugăciunile noastre şi să ne ferească pe noi de grelele încercări ce vin asupra noastră.