Pe baza învăţăturii de credinţă, Hristologia ne arată, că pentru mântuirea lumii, Iisus Hristos a îndeplinit trei serviri: de profet, de arhiereu şi de împărat. „Pentru noi s-a făcut Iisus înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Cor. 1, 30). Întreita servire a lui Iisus este nedespărţită, centrul ei fiind slujirea de arhiereu, pentru împăcarea omului cu Dumnezeu. Abordarea separată a acestor slujiri, funcţiuni sau demnităţi, este solicitată de cerinţe de studiu, pentru cercetarea lor. Dacă pentru răscumpărarea neamului omenesc, Mântuitorul a îndeplinit cu necesitate servirea de învăţător prin excelenţă, ca Fiu al lui Dumnezeu, i se cerea să-şi vădească slava sa divină, prin cea mai ilustră funcţiune omenească şi anume prin cea de împărat.
Într-adevăr, Domnul Hristos a fost împărat, dar nu în înţelesul obişnuit al cuvântului. „Ştiţi că domnitorii păgânilor stăpânesc peste ei şi cei mari au asupra lor toată puterea… între voi nu va fi aşa…” le-a zis Iisus apostolilor săi (Matei 20, 25-26). Şi iarăşi: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”, i-a zis Iisus lui Pilat (Ioan 18, 36). Psalmistul l-a văzut pe Unsul Domnului ca împărat peste Sion, muntele cel sfânt al Domnului.
„Cere de la mine şi-ţi voi da neamurile: moştenirea ta, şi marginile pământului: stăpânirea ta” (Psalm 2, 8).Profetul Isaia (9, 6) l-a văzut pe Mesia că „va împărăţi pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca s-o întărească… până în veac”. Proorocul Ieremia (23, 5) l-a prezis pe Mesia ca „odraslă dreaptă lui David, un rege care va domni cu înţelepciune”. Cu deosebită claritate vesteşte proorocul Zaharia (9, 9-10) intrarea lui Iisus în Ierusalim: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, …căci, iată, împăratul tău vine la tine, drept şi mântuitor, smerit şi călare pe asin. El va vesti popoarelor pacea, şi împărăţia lui se va întinde… până la marginile pământului”.
Vestindu-i Prea Sfintei Fecioare Maria zămislirea dintr-însa a Fiului lui Dumnezeu, îngerul Gavriil confirmă cele spuse de prooroci, că împărăţia ce o va întemeia nu va avea sfârşit (Luca 1, 33). Magii de la răsărit, venind la Ierusalim, au întrebat: „Unde este împăratul Iudeilor cel ce s-a născut?” (Mt. 2, 2). Ajungând la Iisus, au căzut la pământ şi s-au închinat Lui, oferindu-I daruri, ca unui mare împărat (Matei 2, 11). Predicând, în pustiul Iudeii, Sf. Ioan Botezătorul le cerea celor ce au venit la el să se pocăiască (metanoite), că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3, 2), împărăţie în care va domni Mesia-Hristos.
Demnitatea împărătească a domnului Hristos s-a făcut cunoscută prin multele minuni, pe care El le-a săvârşit. Fiind cu ucenicii în corabie, pe mare, pe timp de furtună, la cererea lor, Iisus a liniştit marea pe deplin, certând vânturile. Miraţi, cei de faţă s-au întrebat: „Ce fel de om este acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El!” (Matei 8, 27). După săturarea minunată, în pustie, a mulţimii de cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, cu cinci pâini şi doi peşti, norodul era decis „să-L ia cu sila, ca să-L ridice împărat” (Ioan 6, 15). Şi-a vădit astfel Iisus puterea sa asupra naturii.
După învierea fiului văduvei din Nain, precum şi a fiicei lui Iair, vuiau văile şi înălţimile de marea putere a lui Iisus. Uimiţi fiind de acestea, ziceau că „prooroc mare s-a ridicat între noi şi că Dumnezeu a cercetat pe norodul său” (Luca 7, 16). Mai mult decât prin aceste două minuni, prin învierea lui Lazăr, cel mort de patru zile, şi-a arătat Iisus puterea sa asupra morţii.
A doua zi, după ungerea cu mir de mare preţ, auzind mulţimea, că Iisus vine în Ierusalim, la praznic, i-a ieşit în întâmpinare cu stâlpări de finic, aclamându-l cu cuvintele: „Osana! Bine este cuvântat, cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil!” S-au împlinit atunci cele prezise fiicei Sionului, despre venirea împăratului său, şezând pe mânzul asinei (Ioan 12, 13-15).
Iisus şi-a vădit demnitatea sa împărătească mai ales prin minunile săvârşite asupra sa însuşi. Pe muntele Taborului, ucenicii săi: Petru, Iacob şi Ioan, au văzut slava dumnezeiască a lui Iisus; faţa lui a strălucit ca soarele, iar hainele lui erau albe ca lumina. Dumnezeu fiind, şi-a dovedit puterea de a sta de vorbă cu Moise şi Ilie, prooroci ai T.V. Din nouri s-a auzit atunci mărturia lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este fiul meu cel iubit, întru care bine am voit; pe acesta să-l ascultaţi” (Matei 17,5).
O altă mărturie despre demnitatea sa împărătească a prezentat-o Iisus prin coborârea întru cele mai de jos ale pământului, dezlegând veşnicele legături, care îi ţineau pe drepţii T.V. Ca un Dumnezeu, coborând cu sufletul în iad, după biruinţa de acolo, a ieşit călcând cu moartea pe moarte, spre a învia din morţi, a treia zi. Aceasta este dovada prin excelenţă a demnităţii sale împărăteşti. În virtutea puterii sale dumnezeieşti, după învierea sa din morţi, Iisus i-a investit pe apostolii săi cu putere de sus, grăindu-le: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ…” (Matei 28, 18). Aceasta a fost confirmată de Ap. Pavel, care în I Tim. 6, 15-16, îl consideră pe Iisus ca pe „singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumina cea neapropiată”. Săvârşind lucrul încredinţat, Iisus s-a adresat Părintelui ceresc, cu cuvintele: „Şi acum, la Tine însuţi mă preamăreşte, Tu, Părinte, cu slava pe care la tine am avut-o, mai nainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).
La patruzeci de zile de la învierea sa din morţi, de pe muntele Eleon, Domnul Hristos s-a înălţat la cer. Pentru desăvârşita sa ascultare, „Dumnezeu l-a prea înălţat şi i-a dăruit lui numele care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi toată limba să mărturisească faptul, că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).
După cum mărturisim în Crez, înălţându-se la ceruri, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, şade de-a dreapta Tatălui. Sfântul Ioan Damaschinul ne spune, că nu poate fi vorba de o dreaptă spaţială a Tatălui. Cum ar putea să aibă o dreaptă spaţială cel ce este de necuprins? A sta de-a dreapta Tatălui, are înţelesul de a fi în slava Dumnezeirii, în care Fiul, deofiinţă cu Tatăl, se află din veşnicie. Cu trupul întru nestricăciune; cu care a înviat din morţi, înălţat la ceruri, este slăvit de toată creaţia, într-o singură adoraţie (Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, ed. a III-a, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1993, p. 147-148).
În derâdere, cei fărădelege au pus pe capul lui Iisus, nu coroană de împărat, ci cunună de spini. Hlamidă roşie au pus pe umerii lui şi lovindu-l cu trestia peste cap, i s-au închinat Lui. Răstignit fiind apoi pe lemnul crucii, pe o tăbliţă pusă deasupra capului Său, au scris: Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor (Ioan 19, 19).
Potrivit iconomiei dumnezeieşti, venind în lume, Iisus a înfiinţat împărăţia sa, de natură spirituală şi morală, al cărei cap este Iisus însuşi. După cuvântul Sf. Ap. Pavel, „Dumnezeu l-a dat pe el cap Bisericii, ca una care este trupul lui” (Efeseni 1, 22-23).
Prin parabola grăuntelui de muştar, Iisus a arătat modul în care s-a dezvoltat împărăţia cerurilor. Din grăuntele mărunt de muştar, sămănat în ţarină, răsare, creşte şi se face un copac, în ale cărui ramuri, păsările cerului venind sălăşluiesc. În acelaşi mod cu concursul apostolilor, Biserica, împărăţia întemeiată de Domnul Hristos, a crescut dintr-un mic nucleu şi sporeşte treptat prin veacuri, ca biserică luptătoare, pe pământ şi biserică triumfătoare, în ceruri. În biserică, cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu îşi află odihna şi fericirea sufletelor lor (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 227).
O ultimă mărturie a demnităţii împărăteşti a lui Hristos va fi împlinirea făgăduinţei exprimate prin cei doi bărbaţi (Fapte 1, 11), că „Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, va veni în acelaşi fel, precum l-aţi văzut ducându-se la cer”. Ap. Pavel ne spune, că la această a doua venire „însuşi Domnul, cu strigare mare, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer…” (I Tes. 4, 16). Atunci, la sfârşitul timpului, va fi „naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea în jeţul măririi sale” (Matei 19, 28), ca să judece lumea, viii şi morţii. „Tatăl nu judecă pe nimeni, că toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 22-23). Domnul Hristos va înnoi cerul şi pământul şi va fi un cer nou şi un pământ nou (Apoc. 21, 1). În împărăţia sa, adică în Biserică, despre care a spus, că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18), Domnul va împărăţi, în continuare, cu aleşii împărăţiei sale, în vecii vecilor (is tus eonas ton eonon), adică la nesfârşit (Andrutsos H., op. cit., p. 232). Iisus Hristos, „Domnul împăraţilor pământului, capul nevăzut al Bisericii, adică al împărăţiei sale spirituale, a fost, este şi va fi, în mod neîndoielnic, împărat, atât în cer, cât şi pe pământ.