La misiunea încredinţată de Iisus apostolilor săi, înainte de înălţarea sa la cer, a colaborat un număr însemnat de bărbaţi şi femei. Încă în decursul misiunii sale pământeşti, Iisus le-a dat apostolilor ca şi colaboratori, pe cei 70 de ucenici, la care s-au alăturat apoi şi alţii ca învăţători, evanghelişti, înzestraţi cu harisme profetice. Sf. Scriptură n-a păstrat numele ucenicilor şi colaboratorilor apostolilor; rar când desprindem numele câte unuia dintre ei. În serviciul misionar al apostolilor, la loc de frunte, a fost Prea Sfânta Fecioară Maria, mama lui Iisus. Tradiţia o consideră fruntaşă faţă de cei mai însemnaţi colaboratori şi părtaşi de soartă ai apostolilor. Drept recunoştinţă, dintru începuturi, Biserica a introdus zile şi sărbători corespunzătoare pentru comemorarea ei, aducând astfel aminte despre evenimente importante şi întâmplări însemnate din viaţa ei. Scumpe ne sunt zilele închinate Prea Sfintei Fecioare Maria: Sf. Maria Mică (ziua naşterii ei), Intrarea în Biserică (la vârsta de 3 ani), Bunavestire (la 15 ani), Sfânta Maria Mare, adică Adormirea Maicii Domnului.
Născătoare de Dumnezeu fiind, Prea Sfânta Fecioară Maria şi-a înfrăţit viaţa ei cu viaţa dumnezeiescului său fiu. Cât de fericită era ea odinioară în Vitfleem, veghind asupra pruncului iubit. Şi-a ocrotit fiul, pe îndelungile drumuri ale pribegiei în ţara Egiptului. Convieţuire intimă şi liniştită le-a fost apoi în Nazaret, când copilul Iisus creştea văzând cu ochii. El era mângâierea şi soarele vieţii maicii sale. Cât timp apoi soarele fiului ei strălucea sus pe cer şi mulţimea poporului îl preamărea, preafericita mamă a stat cu smerenie la o parte. În ceasul batjocurii şi al suferinţei fiului ei, ea a păşit însă neînfricată, pe faţă şi i s-a alăturat Lui. Pe drumul crucii (pe via longa), spre Golgota, sunt însemnate în piatră locurile pe unde a păşit Iisus sub povara crucii: unde a căzut întâia oară, unde a căzut a doua oară, a treia oară şi iarăşi unde i-a ieşit în întâmpinare mama lui. Pe dealul Căpăţânei, Prea Sfânta mamă a stat lângă crucea suferinţelor de moarte ale fiului ei iubit. Cu multă amărăciune în suflet şi-a dat ea seama, că nu poate face nimic spre a-i uşura suferinţele fiului ei, nu-i poate potoli setea şi nici să-i lege rănile. S-au împlinit atunci cele prezise de dreptul Simeon, la aducerea la templul din Ierusalim, că prin sufletul Mariei va trece sabie (Luca 2, 35). Martoră la răstignirea pe cruce a Fiului ei între doi tâlhari, i-a grăit atunci Iisus, cu cuvintele stihoavnei: „Nu te tângui, maică, văzându-mă spânzurat pe lemn, pe Fiul tău şi Dumnezeu, cela ce am spânzurat pământul peste ape, că mă voi scula şi mă voi preamări…” Ea a ţinut să-i vestească lumii, că-i aparţine Lui şi-i rămâne devotată, chiar dacă şi apostolii l-au părăsit. Şi sta Maria la poalele crucii fiului ei (stabat Mater) (Ioan 19, 25). Nicicând
n-a suferit o mamă atâtea amaruri, ştiut fiind că Iisus „nimic nedrept n-a săvârşit” şi că „omul acesta – cu adevărat – drept a fost” (Luca 23, 41 şi 47). Împreună cu proorocul Ieremia, pare că a grăit ea: „Toţi care treceţi pe cale, priviţi şi vedeţi de este vreo durere ca durerea mea” (Plâng. 1, 12). Ea n-a blestemat şi n-a cerut de la Dumnezeu răzbunare asupra pricinuitorilor de suferinţe. În acele ceasuri triste din viaţa ei, părea că grăieşte ca odinioară în faţa îngerului: „Iată roaba Domnului!” (Luca 1, 38).
Văzând Iisus la poala crucii pe maică-sa şi pe ucenicul pe care îl iubea, a zis maicii sale: „Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o în casa sa” (Ioan 19, 26-27).
Prea Sfânta Fecioară Maria a fost de faţă pe Muntele Măslinilor, când Fiul ei s-a ridicat la tronul ceresc, la Tatăl, de unde venise. După înălţarea lui Iisus la cer, Prea Sfânta Fecioară Maria, împreună cu femeile mironosiţe şi cu sfinţii apostoli au stăruit în rugăciune, aşteptând împlinirea făgăduinţei date de Iisus, că se vor boteza cu Duhul Sfânt, nu peste multe zile (Fapte 1, 5). Aceasta s-a întâmplat în ziua Cinzecimii.
De acum înainte, Sfânta Scriptură nu ne mai oferă informaţii asupra vieţii şi faptelor Maicii Domnului. Tradiţia însă ne spune despre soborul apostolilor, la care prin aruncare de sorţi s-a stabilit pentru fiecare apostol, în ce ţară să meargă şi la care popoare să propovăduiască Evanghelia. La acest sobor a participat şi Maica Domnului, căreia – prin tragere la sorţi – i-a revenit să meargă pe muntele Athos (A. Cosma, Sfântul Munte, însemnări de călătorie, ed. Cartea Românească, Bucureşti, p. 4). Pentru început, ea a rămas în Ierusalim, fiind alături de cei suferinzi şi întristaţi, de cei năpăstuiţi şi slabi, întărindu-i şi mângâindu-i şi mai ales rugându-se pentru toată turma cuvântătoare a Păstorului celui bun.
Maica Domnului, împreună cu ap. Ioan, voind să meargă cu corabia, în Cipru, la episcopul Lazăr, cel a patra zi înviat, o furtună năpraznică i-a dus departe, la ţărmul peninsulei Calcidice. Acolo, la poalele muntelui Ascalon (Athonul), toată populaţia era păgână. Prin serviciile oferite locuitorii peninsulei au fost aduşi la cunoştinţa Evangheliei şi au fost botezaţi. Maica Domnului le-a rămas apărătoare şi fierbinte mijlocitoare către Dumnezeu. Despre toate acestea l-a încunoştiinţat ea pe sf. Lazăr, petrecând mai mulţi ani în Cipru, după care, împreună cu sf. ap. Ioan, s-au întors la Ierusalim. Prea Sfânta Fecioară Maria a rămas a fi patroana Sfântului Munte Athos. Chipul ei este reprezentat pe sigiliul Republicii Muntelui Athos (A. Cosma, op. cit., p. 13).
Depăşind vârsta de 60 de ani, unica dorinţă a Maicii Domnului i-a fost să fie luată de Fiul ei, întru împărăţia sa. În continuare, ea a cutreierat multe locuri, învăţând mulţimile, mângâindu-le şi binecuvântându-le, spre a rămâne apoi cu icoana ei sfântă în suflete.
Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, moartea ei a fost o adormire lină. Binevestitorul arhanghel Gavriil i-a vestit timpul când v-a fi chemată la ceruri de către Fiul ei şi Dumnezeul nostru şi anume, cu trei zile înainte. Prin chemare dumnezeiască, apostolii, de la margini, s-au adunat în satul Ghetsimani, la casa sfântului ap. Ioan, unde era Maica Domnului, ca să fie de faţă, la plecarea ei. Şi de această dată, ca şi la arătarea Domnului Hristos înaintea ucenicilor după învierea sa, numai ap. Toma lipsea, aflându-se departe spre Răsărit, în ţinuturile Indului. În prezenţa sfinţilor apostoli, într-o lumină plăcută, sufletul Maicii Domnului s-a despărţit de trup, prin adormire lină, spre a se ridica în împărăţia cerească. Preacuratul trup al Maicii Domnului a fost aşezat într-un mormânt nou, săpat în stâncă, acoperit fiind cu o lespede de piatră.
După trei zile, a sosit şi ap. Toma care nu s-a învrednicit a fi de faţă la adormirea Maicii Domnului. Stăruitor şi cu lacrimi s-a rugat să fie dată la o parte piatra de pe uşa mormântului, spre a i se închina măcar cinstitului ei trup. Dată fiind la o parte lespedea de pe uşa mormântului, au găsit mormântul gol, dar cu negrăită mireasmă. Trupul ei cel muritor se îmbrăcase întru nemurire (cf. I Cor. 15, 53) şi se înălţase la cer. De abia atunci s-a înţeles, că Domnul Hristos l-a ales pe Toma cel îndoielnic, pentru ca prin el să se încredinţeze toţi, că Maica Domnului s-a înălţat şi cu trupul său în împărăţia iubitului ei Fiu.
Este fapt ştiut, că o tradiţie mai veche îi atribuie ţării noastre, România, frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”. În serile liniştite din postul Adormirii Maicii Domnului, de la bisericile de pe culmile aşezărilor rurale, după vecernie, răsună versurile închinate Prea Sfintei Fecioare Maria. Cu aceste versuri, în preajma Sfintei Marii Mari, pelerinii pornesc spre mănăstiri, mai ales spre cele cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Multe dintre cele mai străvechi şi mai de seamă mănăstiri din ţara noastră, au locaşuri de închinare cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Între acestea, sunt mănăstirile: Tismana, Curtea de Argeş, Govora, Bistriţa (jud. Vâlcea), Bistriţa (jud. Neamţ), Putna, Humor, Văratec, Nicula, Moisei, Rohia, Hodoş-Bodrog, Izbuc. Mănăstirile: Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi Rămeţ au şi acest hram (M. Vlasie, Drumuri spre mănăstiri, ed. III, Bacău, 1997). Şi catedrala din Cluj-Napoca are acest hram. Pe peretele ei din interior, deasupra intrării, este icoana Adormirii Maicii Domnului, realizată de un zugrav maramureşean, din prima jumătate a sec. al XVII-lea. Pictura a fost efectuată într-un cadru sculptat, cu elemente împrumutate din sculptura Renaşterii. În fundalul acestei icoane, apare cetatea Ierusalimului, înconjurată cu ziduri şi bastioane, asemănător localităţilor întărite din Transilvania (M. Porumb, Icoane din Maramureş, Cluj-Napoca, 1975, p. 10-11, planşa 10).
Cuvine-se ca, împreună cu troparul sărbătorii, să i ne adresăm Maicii Domnului: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare, Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii şi pentru rugăciunile tale, mântuieşti din moarte sufletele noastre”.