Rugăciunea în epistolele pauliene

După înălţarea lui Iisus la cer, sfinţii apostoli n-au avut alt mijloc mai adecvat pentru consolare decât întreţinerea legăturii prin rugăciune, cu mirele înviat din morţi, plecat din mijlocul lor. În cei trei ani şi mai bine, de contemporaneitate cu Iisus, în care l-au urmat de aproape, şi-au întipărit chipul Fiul omului, ceea ce le-a permis cu atât mai mult, să intre la măritul Domn Iisus, prin legătura intimă, personală, de rugăciune. Iată deci temeiul alegerii celui de al 12-lea apostol, înaintea pogorârii Sfântului Duh, la ziua Cinzecimii – şi anume Matia – dintre bărbaţii care împreună cu cei 11 apostoli s-au adunat, de la botezul lui Iisus de către Ioan, până în ziua când s-a înălţat la cer (Fapte 1, 21-22).
Prin contrast, apostolul Pavel, convertit de la iudeism la creştinism, pe drumul Damascului – cel mult în anul 37 – nu l-a cunoscut pe Iisus după trup, adică pe Iisus, omul istoric, ci pe Fiul lui Dumnezeu, înălţat la cer, întru mărirea Tatălui (Heiler Fried, Das Gebet, V-te Auflage, München, 1923, p. 241).
Înainte de convertirea la creştinism – ademeni coreligionarilor săi – Pavel a adresat rugăciuni lui Iahve, singurului Dumnezeu, creatorul cerului şi al pământului, stăpânul absolut al creaţiunii. Convertit la creştinism, Pavel adoră şi cheamă într-ajutor pe acelaşi Dumnezeu, adorat în sânul iudaismului. În mod explicit, se roagă Dumnezeului lui Israel, pentru mântuirea poporului său, căci – zice ap. Pavel despre sine – „şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din spiţa lui Veniamin” (Rom. 11, 1).
Dumnezeu pe care ap. Pavel îl adoră şi îl cheamă într-ajutor, este acelaşi pe care îl adorase şi-l invocase şi în rândul iudaismului, dar este de asemeni Dumnezeu al umanităţii (V. Ermoni, Saint Paul et la Prière, II-mè èd. Paris, 1907, p. 9). Acestui Dumnezeu îi aduce mulţumiri pentru Romani, care – deşi erau robi păcatului – s-au supus din toată inima dreptarului învăţăturii cu care s-au deprins (Rom. 6, 17). Lui îi aduce mulţumiri, pentru că a sădit în inima lui Tit, aceeaşi râvnă pentru Corinteni (II Cor. 8, 16). Aceluiaşi Dumnezeu îi aduce închinăciune, pentru grija ce le-o poartă Corintenilor, căci „într-adevăr Dumnezeu este în mijlocul vostru” – mărturiseşte ap. Pavel (I Cor. 14, 25).
Prin dragostea sufletului său, ap. Pavel se înalţă la Dumnezeu, în rugăciunile sale, stăpânit fiind de sentimentul recunoştinţei pentru binefacerile oferite prin el în comunităţile creştine (Fil. 1, 3-5). Îi sfătuieşte pe Filipeni să nu fie împovăraţi de griji şi – prin rugă cu mulţumiri – cererile lor să fie arătate lui Dumnezeu, căruia i se cuvine mărire în vecii vecilor (doxa is tus eonas ton eonon) (Fil. 4, 6 şi 20). Cu gândul de mulţumire la izvorul a tot binele, Pavel raportează roadele mântuirii la Cel cel l-a chemat la apostolat şi-i aduce mulţumiri.
Intrând în creştinism, ap. Pavel a ajuns la deplina conştiinţă, că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, căruia, cu evlavie, i se adresează ca unui Tată, căci „toţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu sunt” (Rom. 8, 14). Este drept, că paternitatea lui Dumnezeu este exprimată şi în V. T.: „Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru” – a grăit evanghelistul V. T. (Isaia 63, 16). Duhul legii vechi însă este duh de robie şi de frică; al legii celei noi este duh de înfiere, prin care strigăm: „Abba! (Părinte!) (Rom. 8, 15). Venind în lume, Fiul lui Dumnezeu ne-a acordat înfierea morală, făcându-ne astfel fii adoptivi ai lui Dumnezeu (Ermoni V., op. cit., p. 13-15).
În multe pasaje din epistolele sale, ap. Pavel îi adresează rugăciuni şi proslăviri Domnului Hristos (o Kirios), Domnul meu!, Domnul nostru! (Dominus noster!), pentru că prin învierea sa a dobândit stăpânire asupra împărăţiei cerurilor. „Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să aibă stăpânire şi peste morţi şi peste vii” (Rom. 14, 9). Ca stăpân al întregului neam omenesc, din înălţimea cerului, Iisus împarte darurile sale celor ce-i solicită ajutorul. Ca răsplată pentru smerenia şi ascultarea sa, Dumnezeu l-a prea înălţat şi i-a dăruit lui numele care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de desubt şi toată limba să mărturisească (faptul), că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 9-11).
……………………………………………
Din epistolele pauline şi din relatările Faptelor apostolilor reiese, că sf. ap. Pavel s-a distins şi prin practica rugăciunii, oriunde era cazul, cu toate că nu ne-a transmis nici un model de rugăciune, asemănător Rugăciunii domneşti. Pavel, împreună cu presbiterii bisericii din Efes, „a îngenunchiat şi s-a rugat cu ei toţi” (Fapte 20, 36). Împreună cu tovarăşii de călătorie, „la ţărmul mării am îngenunchiat şi ne-am rugat” (Fapte 21, 5). La Ierusalim, ap. Pavel s-a rugat în templu şi – fiind răpit în extaz – L-a văzut pe Domnul (Fapte 22, 17-18). Văzând pe fraţii care au venit de la Roma, până la Forul lui Apia… ca să-l întâmpine, Pavel a mulţumit lui Dumnezeu (Fapte 28, 15). Fiind răpit până în a treilea cer, ap. Pavel mărturiseşte despre sine: „De trei ori am rugat pe Domnul, ca să-l depărteze (pe îngerul Satanei) de la mine” (II Cor. 12, 8). În epistolele sale, ap. Pavel face şi referiri, cu caracter general, la rugăciunile efectuate: „în rugăciunile mele” (Rom. 1, 10), „în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi cu bucurie” (Fil. 1, 4), „noaptea şi ziua ne rugăm cu ardoare” (I Tes. 3, 10).
În cea mai mare parte a rugăciunilor şi a doxologiilor sale, ap. Pavel asociază pe Dumnezeu Tatăl şi pe Domnul Hristos, în raporturi ale căror nuanţe permit mai buna sesizare a importanţei acestui mod de a proceda (Ermoni V., op. cit., p. 22-23). „Dar vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Col. 1, 2). „Mulţumim Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor… El ne-a scos de sub puterea întunerecului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale” (Col. 1, 12-13).
„Ne rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea sa… ca să se preamărească, în voi, numele Domnului nostru Iisus…” (II Tes. 1, 11-12).
În biserica creştină a fost continuată datina evreilor de a face rugăciuni la orele din zi şi din noapte. „Trebuie să mânecăm, (Doamne), şi să-ţi mulţumim mai înainte de răsăritul soarelui şi să ne rugăm ţie din revărsatul zorilor” (Înţel. lui Sol. 16, 28). La rândul său, ap. Pavel mărturiseşte: „Noaptea şi ziua ne rugăm cu ardoare…” (I Tes. 3, 10). De asemeni, este atestată rugăciunea întru multă răbdare, din timpul veghei de noapte, slujitorii lui Dumnezeu făcându-se astfel cunoscuţi (II Cor. 6, 4-5).
Unele rugăciuni de mulţumire, din epistolele pauline, sunt personale, spre exemplu: „Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră este vestită în toată lumea” (Rom. 1, 8). Altele sunt impersonale, ca următoarea: „Mulţumită lui Dumnezeu, Celui ce ne dă nouă biruinţa, prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (I Cor. 15, 57).
Ca principal obiect al rugăciunii ap. Pavel a fost dorinţa de a-i vedea pe credincioşii săi: „… cerând în rugăciunile mele, pururea, să am, prin voinţa lui… prilej de drum până la voi să vă văd” (Rom. 1, 10). Prin rugăciune, a cerut pentru efeseni (1, 17) duhul înţelepciunii: Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre cunoştinţa lui”. Romanilor (15, 30) le-a cerut ap. Pavel, prin epistolă, şi să se roage lui Dumnezeu pentru el: „Vă rog, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru iubirea Duhului Sfânt, să luptaţi pentru mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu”.
Rugăciunea în duh, calitatea a rugăciunii evanghelice (Ioan 4, 24), este calitate şi a rugăciunii sf. ap. Pavel. Se cere prin aceasta, ca rugăciunea să fie lăuntrică, spirituală, să izvorască din adâncurile conştiinţei, spre a se ridica spre Dumnezeu ca un strigăt al slăbiciunii, dar cu încredere şi cu nădejde. Principiul interior mişcă sufletul, conducându-l pe calea evlaviei. Ca o condiţie de bază, în adevărata rugăciune, omul renunţă la propria voinţă şi se încredinţează în mâna Providenţei, acţionând în conformitate cu voinţa divină. Aşa a propovăduit sf. ap. Pavel, convins fiind de adevărul filozofic, că în această lume nimic nu se întâmplă fără îngăduinţa voinţei divine. Prin voinţa lui Dumnezeu a fost chemat Saul la apostolie (Efes 1 ,1). Este lăudată dărnicia creştinilor din Macedonia, care „ei singuri pe sine s-au dat Domnului, mai întâi şi nouă, apoi, prin voinţa lui Dumnezeu” (II Cor. 8, 5).
Cel mai eclatant exemplu l-a dat Domnul Hristos, care „după voia lui Dumnezeu… s-a dat pe sine pentru păcatele noastre” (Gal. 1, 4). Tot ap. Pavel precizează sentenţios, că „voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră” (I Tes. 4, 3) (Ermoni V., op. cit., p. 43-45).
Tonul divin al rugăciunii, adică lucrarea lui Dumnezeu prin rugăciune, o găsim bine lămurită prin cuvintele sf. ap. Pavel, care vorbind despre zbuciumul întregii firi, slăbite din cauza păcatului, zice: „Duhul vine slăbiciunii noastre într-ajutor, căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim, ci singur Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite… căci el se roagă pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” (Rom. 8, 26-27). Marii închinători creştini, referindu-se la această mărturisire a apostolului neamurilor, au afirmat, că rugăciunea nu este invenţie omenească, ci revelaţie dumnezeiască, nu lucrare omenească, ci darul lui Dumnezeu (Heiler F., op. cit., p. 227). Duhul se roagă pentru noi, după voia lui Dumnezeu, iar „Hristos, cel ce a murit, ba mai bine cel ce a înviat…mijloceşte pentru noi” (Rom. 8, 34), intervenţii însă care nu se fac, fără voia noastră.
Ca dovadă a dragostei frăţeşti, i se cere celui ce se roagă, să facă pomenirea aproapelui sau cel puţin să-şi aducă aminte de el. „Nu încetez a mulţumi pentru voi – zice sf. ap. Pavel – pomenindu-vă în rugăciunile mele” (Efes 1 , 16) şi cf. Rom. 1, 9. Rugăciunea este deci un mijloc puternic în favoarea credincioşilor şi a slujitorilor Bisericii, spre a-l îndupleca pe Dumnezeu într-o cauză a adevărului şi a dreptăţii.
În epistolele pauliene este recomandată cu căldură rugăciunea reciprocă, adică deopotrivă să se roage unii pentru alţii, spre a se reuşi astfel „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (I Tim. 2, 4) şi cf. II Cor. 1, 11.
În rugăciunea sf. Pavel, se revarsă din belşug suflul puternic de care era străbătut acest suflet de apostol. Această rugăciune se adaptează tuturor împrejurărilor vieţii religioase şi tuturor nevoilor apostolatului la neamurile păgâne, spre a întreţine comuniunea sufletească dintre credincioşi.
Sf. ap. Pavel a fost pe deplin încredinţat, că Mântuitorul, după moartea sa dureroasă şi învierea sa biruitoare, s-a reîntors în cer, spre a lua locul de slavă, de unde mijloceşte la Tatăl pentru noi. Iată de ce este adecvat corolarul lui V. Ermoni (op. cit., p. 62), care spune că – spre a învăţa să te rogi – după ce l-ai ascultat pe Domnul Hristos, să intri în scoala sf. ap. Pavel.