Este demn de consemnat, că poporul român a ştiut să-şi cinstească marile personalităţi care prin strădania vieţii lor, prin abnegaţie şi curaj, prin lupta lor dârză pentru adevăr şi progres, au simbolizat triumful geniului poporului român. Un astfel de exemplu ni-l oferă Aurel Vlaicu, care împreună cu T. Vuia şi H. Coandă, constituie triada, al cărei merit este de a fi creat tradiţia aviaţiei româneşti. La 19 noiembrie 2002, s-au marcat 120 de ani de la naşterea lui A. Vlaicu, care cu mijloace modeste, a conceput şi a construit aeroplanul, cu care a înfruntat văzduhul (E. Carafoli, acad. în prefaţa la: Gheorghiu C. Ing., A. Vlaicu, un precursor al aviaţiei româneşti, Bucureşti, 1960, p. 6).
A. Vlaicu s-a născut în anul 1882, în satul Binţinţi (azi A. Vlaicu), de lângă Orăştie, fiind primul dintre cei opt copii ai unei familii de ţărani. Clasele primare le-a urmat în satul natal, după care a urmat şase clase la colegiul reformat din Orăştie, dovedind predilecţie pentru matematică şi fizică. În timpul liber meşterea la ceasornice, considerat fiind ceasornicarul liceului. Cu mintea-i iscoditoare a făcut A. Vlaicu şi năsbâtii, dovedind cutezanţă şi curajul răspunderii. Din contemplarea unui zmeu de hârtie, ce se legăna în bătaia vântului, a ajuns Vlaicu la ideea, că ataşându-i-se un motor şi o cârmă, se poate obţine maşina de zburat.
După terminarea celor şase clase de liceu, tatăl său a voit ca Aurel să se înscrie la Teologie, el însă s-a înscris în clasa a şaptea a Liceului maghiar din Sibiu. Acolo a intrat în atenţia profesorului de Fizică, mai ales prin ingeniozitatea construcţiei unei turbine. Terminând ultimele clase de liceu şi-a luat şi bacalaureatul. Spre a-l putea întreţine mai departe la studii, tatăl său a vândut din pământ.
În 1902, A. Vlaicu s-a înscris la Şc. Politehnică din Budapesta, unde preocuparea lui predilectă era realizarea maşinii de zburat. Pentru mai bună documentare, după două semestre la Budapesta, Vlaicu s-a înscris la Şc. Politehnică din Műnchen. Acolo a construit el modelul unei maşini de zburat, care a rămas la laboratorul Universităţii. Ca absolvent al Şc. Politehnice, din 1907 – 1908, Vlaicu şi-a satisfăcut stagiul militar la marină, la gândul studierii de motoare, care să-i servească la construcţia aeroplanului, după planurile elaborate de el.
La 1 septembrie 1908, Vlaicu s-a angajat la Uzina Oppel din Rűsselsheim, cu gândul de a-şi vedea împlinit visul său – maşina de zburat. La uzină i s-a oferit această posibilitate, dar cu condiţia ca realizarea să rămână proprietatea Uzinei Oppel. Vlaicu însă n-a acceptat această condiţie; dorinţa lui era ca invenţia sa să o dăruiască patriei sale şi poporului român.
Neajungând la înţelegere cu Uzina Oppel, Vlaicu s-a întors la Binţinţi, spre a-şi continua acasă construcţia maşinii de zburat. Aceasta nu era de înţeles pentru părinţii săi, care îl socoteau atunci pe Aurel ca om cu situaţia asigurată, venit acasă doar în concediu. Hotărârea luată de Aurel a fost însă pe placul lui Ion, fratele său, că vor lucra împreună, ca în zilele copilăriei. Necazurile părinţilor se datorau împrumutului la banca „Ardeleana” din Orăştie, ca să-l ţină pe Aurel la şcoală.
A. Vlaicu şi-a reluat studiul şi experienţele cu modelele sale zburătoare aduse de el din străinătate. A făcut încercări şi a îmbunătăţit mereu modelul zburător, care era confecţionat din lemn, pânză, sârme şi bare metalice, semănând cu un cocor cu aripile întinse. Oamenii din sat se minunau de „jucăriile copiilor lui Dumitru” (Vlaicu) (Gheorghiu C., op. cit., p. 36). De fapt maşinuţa lui A. Vlaicu a minunat pe mulţi, prin zborurile ei. După modelul său zburător, Vlaicu avea să-şi construiască maşina cea mare de zburat.
Dată fiind lipsa banilor, tatăl lui Aurel şi-a ipotecat pământul ce-l mai avea şi aşa a obţinut 300 coroane de la banca „Albina” din Sibiu. Cu banii de la tatăl său, Aurel şi-a cumpărat de la Orăştie, materialele necesare pentru confecţionarea maşinilor mari de zburat. Cei doi fraţi au cioplit şi strunjit piesele de lemn, care au fost apoi fixate de o bară lungă de 11 m. Maşina mare era ca o pasăre de lemn, cu aripile întinse cu sârme, semănând ca un cocor uriaş.
În primâvara anului 1909, a făcut Vlaicu primele încercări de zbor pe păşunea dinspre apus a satului Binţinţi. Aparatul de zburat a fost tras de flăcăi, cu ajutorul frânghiilor fixate la aparat. După ce aparatul a obţinut viteza necesară, s-a ridicat la 10 – 15 m înălţime, planând apoi lin spre pământ. Valeria, sora cea mai mică a lui Aurel, a fost prima femeie care a zburat. Directorul Colegiului calvin din Orăştie s-a dus „să vadă minunea de la Binţinţi” (Gheorghiu C., op. cit., p. 44). Cu planorul „Vlaicu 1909”, A. Vlaicu a zburat de şapte ori pe dealul Pemului de la Orăştie, aparatul fiind tras de cai, conduşi fiind de flăcăi înşeunaţi.
În locul planorului de lemn, cu care a făcut primele zboruri, Vlaicu a conceput aeroplanul cu tub central de aluminiu, aripi de pânză rezistentă, legături cu coardă de pian, plane mobile comandate prin cabluri de oţel, roţi de cauciuc şi motorul, cu cele două elice, învârtindu-se în sens contrar. În momente grele, prietenul său, R. Boca, i-a trimis lui Vlaicu 1000 coroane, iar altă dată 500 coroane.
Aflând că L. Blériot a trecut în zbor Canalul Mânecii, Vlaicu s-a decis să meargă la Bucureşti spre a găsi sprijinul pentru construcţia aeroplanului. S-a dus mai întâi la Braşov, unde – în curtea liceului Şaguna – a executat zece zboruri, de câte 6 – 8 s., cu modelul pentru aeroplan. În loc de motor, s-a servit de zece fire de gumă paralele, răsucite, lungi de circa 20 cm. În Gazeta Transilvaniei, profesorul A. Ciortea a scris despre aceste zboruri.
Întors la Orăştie, Vlaicu a fost sărbătorit. De acolo, cu cele două modele zburătoare ambalate, a plecat la Sibiu, unde erau serbările Astrei, iar apoi prin Predeal, s-a dus la Bucureşti.
În Bucureşti, Vlaicu a făcut legătura cu grupul de scriitori şi poeţi, între ei erau: Al. Vlahuţă, E. Gârleanu, St. O. Iosif, I. Chendi. Prin demonstraţiile de zbor, aceştia au văzut în modelul mai mic o jucărie minunată. La Filaret, Vlaicu a făcut demonstraţii de zbor cu ambele modele, în prezenţa şi a lui Spiru Haret, ministrul instrucţiunii, căruia i-a specificat avantajul aparatului său, faţă de cele străine: stabilitatea îi este asigurată de cele două elice, care se învârtesc în sens invers, aparatul este mai uşor, mai rapid şi mai uşor de construit. Spiru Haret i-a devenit aliat puternic lui Vlaicu.
La demonstraţiile de zbor ale lui Blériot, de la Băneasa, a zburat şi modelul lui Vlaicu. Ca urmare ministrul de război a decis construirea aparatului de zbor al lui Vlaicu la Arsenalul Armatei. S-au stabilit condiţiile de lucru şi subvenţionarea.
Vlaicu a făcut un drum la Paris, pentru procurarea motorului. Acolo l-a întâlnit pe T. Vuia şi împreună s-au dus la Uzina „Gnôme” pentru motor. Reîntors la Bucureşti, i-a sosit tubul de aluminiu, iar în 11 iunie 1910 a sosit şi motorul „Gnôme”, încheindu-se apoi destul de repede montajul aparatului. S-a realizat astfel aeroplanul inventat şi construit de Vlaicu, pe pământ românesc, avion original, care urma să fie pilotat tot de Vlaicu.
După exerciţii de conducere a avionului pe sol, în ziua de 17 iunie 1910, la 40 m parcurşi pe pământ, aeroplanul s-a ridicat la 3 – 4 m înălţime pe lungimea de 50 m, ceea ce l-a entuziasmat pe Vlaicu. Poporul român sărbătoreşte în fiecare an, la 17 iunie Ziua Aviaţiei, ca recunoscătoare aducere aminte (Băltăreţu Aurelian, Aurel Vlaicu, E. I. Creangă, Bucureşti, 1973, p. 10).
Vlaicu se antrena metodic, ridicându-se în aer cu aeroplanul şi apoi cu motorul oprit, ateriza lin. Prietenii lui, scriitori, între ei şi M. Sadoveanu, s-au dus pe Câmpul de la Cotroceni, spre a-l vedea pe Vlaicu zburând şi căutând apoi să-l popularizeze prin presă.
Vlaicu a zburat împreună cu francezul Molla care pilota un Farman şi cu Bibescu pe un avion Blériot, pe care i-a depăşit. Ca urmare, s-a spus, că „România are acum Blériot-ul ei”! (Gheorghiu C., op. cit., p. 92). Vlaicu i-a întors vizita lui Molla, zburând de la Cotroceni la Chitila.
La manevrele din toamna anului 1910, Vlaicu a zburat de la Slatina la Piatra-Olt, la înălţimea de 500 m şi a aterizat la 10 m de conducătorii armatei, spre a preda mesajul adus pe calea aerului. După aceasta, în cadrul unui meeting, Ministrul de Război a prezentat primul avion românesc, inventat, construit şi pilotat de Vlaicu. Lui Vlaicu i s-a acordat un premiu de 7000 lei. Din aceştia, Vlaicu a trimis părinţilor, spre a-şi plăti datoriile contractate la bănci.
Vlaicu a ajuns să simtă nevoia unui aparat nou, în locul lui „Vlaicu I”. Şi de această dată, S. Haret i-a venit într-ajutor. Ministerul i-a aprobat suma de 7000 lei, iar Vlaicu a dat 9000 lei, pentru un nou aparat de zbor, care să se construiască la Şc. Superioară de Arte şi Meserii. Pentru motorul „Gnôme”, Vlaicu s-a dus iarăşi la Paris şi a apelat la T. Vuia, care a recepţionat motorul înainte de expediere. Sosindu-i apoi materialele comandate, precum şi motorul, s-a făcut montarea avionului „Vlaicu II”, care a fost dus la Cotroceni. La mijlocul lui 1911, aeroplanul „Vlaicu II” a fost încercat, vădindu-se a fi superior celui vechi. Cu aparatul nou, Vlaicu a făcut demonstraţii şi în faţa reprezentantului Ministerului de Război.
În ziua de 29 august, la Blaj, unde erau serbări ale Astrei, Vlaicu a zburat în faţa a 30000 de oameni, atingând, înălţimea de 800 m. Erau acolo părinţii lui Vlaicu şi Ion, fratele său. De acolo, Vlaicu s-a dus la Sibiu şi în continuare la Braşov; în ambele a zburat pe timp nefavorabil. Întors în capitală, a pornit în zbor la Rusciuc. În 13 octombrie 1911, la Iaşi, a zburat deasupra mănăstirii Cetăţuia, unde era o procesiune. La Cetăţuia a efectuat patru zboruri, în faţa a peste 20000 de oameni (A. Vlaicu, Ed. Academiei Române. Bucureşti, 1955 p. 9).
Pentru lucrarea sa „Aeroplanul Vlaicu”, Academia Română l-a răsplătit pe Vlaicu cu premiul „Lazăr”, în sumă de 5000 lei. Aflând de concursul aviatic, pe aerodromul Vienei, la Aspen, Vlaicu s-a pregătit prin zboruri, a participat la expoziţie, bucurându-se de elogioasă apreciere asupra aparatului Vlaicu II. La concursul de la Aspen, Vlaicu a obţinut patru premii II şi un premiu I, pentru nimerirea ţintei cu proiectile. Colonia română din Viena l-a sărbătorit pe Vlaicu pentru cea mai frumoasă pagină de istorie a aviaţiei româneşti, înscrisă în faţa străinătăţii.
Întors în ţară, Vlaicu a zburat în multele oraşe, spre a face cunoscută invenţia sa. A zburat la Arad, la Lugoj, la Haţeg şi de acolo la Orăştie, unde a zburat deasupra Colegiului reformat şi apoi la Binţinţi, deasupra şurii, unde a avut atelierul de altă dată. A mai zburat Vlaicu la Vârşeţ, la Alba-Iulia, la Sălişte, la Tg. Mureş, la Ibaşfalău.
La cererea Ministerului de Război, Vlaicu a participat la campania din Bulgaria. A efectuat zboruri de recunoaştere deasupra podului peste Dunăre, de la Corabia şi în continuare, deasupra teritoriului bulgar.
Vlaicu era preocupat de gândul pentru construirea avionului Vlaicu III, cu două locuri, pentru instruire de pilot. Cu fabrica Marconi din Anglia a contractat Vlaicu construirea a două avioane Vlaicu III, unul pentru el, iar altul pentru fabrică. La 9 august 1913, au sosit din Anglia piesele pentru avioane. De teamă să nu treacă altul peste Carpaţi înaintea lui, Vlaicu a lăsat montajul avioanelor şi a lucrat la repararea aparatului Vlaicu II şi s-a decis pentru zborul peste Carpaţi, pe la Predeal. În ziua de 13 septembrie 1913, indreptându-se în zbor spre Câmpina, nu se ştie din ce cauză avionul s-a prăbuşit din zbor la Băneşti, lângă Câmpina, sub aşchiile lui îngropând trupul marelui Vlaicu. În acel loc, lângă şosea, trecătorul poate vedea monumentul ridicat în cinstea lui Aurel Vlaicu.
Trupul lui Vlaicu a fost dus la biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti, unde a fost prohodit. Ministerul de Război i-a depus pe piept decoraţia „Virtutea Militară”. În 28 octombrie 1948, Academia Română l-a ales pe Aurel Vlaicu membru de onoare post-mortem.
Liceul de lângă biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti şi Liceul din Orăştie, îi poartă numele lui Aurel Vlaicu, mare pionier al aviaţiei române.
Profesorul de Filozofie, Dr. P.P. Ionescu, al Universităţii din Bucureşti, fost profesor al Liceului din Orăştie, a realizat pictura în ulei, reprezentând pe A. Vlaicu, precum şi imnul în cinstea lui A. Vlaicu, din care citez: „Ca un arhanghel din nouri ai apărut,/ titan din alte vremuri / şi-acum din lume, când vajnic ne-ai dispărut, / cu faima-ţi ne cutremuri. / În spre Ardeal, când aripile ţi-ai întins, / tu luminaşi în zare / un neam întreg pornit pe-nvins / şi gata la hotare /…
Odraslă a unui neam sărac, a luptat cu greutăţile începutului într-ale aviaţiei, dar geniul lui a rupt cătuşile, avântându-se în zări (Gheorghiu C., op. cit., p. 151). Aurel Vlaicu a rămas o pildă grăitoare, pentru generaţiile ce aveau să vină.