Arătarea Domnului Hristos către ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, care mergeau la Emaus

Minunea Învierii lui Iisus Hristos din mormânt este cea mai mare minune care întrece în mărime pe toate minunile săvârşite de El pe pământ, constituind dovada prin excelenţă a Dumnezeirii sale. Învierea lui Iisus este apogeul întregii activităţi mântuitoare, desfăşurate pe pământ şi este piatra din capul unghiului, a creştinismului. Fără de ea, zadarnică ar fi credinţa noastră a creştinilor (I. Cor., 15, 14). Iată deci de ce sunt de netăgăduită importanţă arătările lui Iisus după învierea sa, spre sporirea credinţei celor credincioşi şi pentru spulberarea îndoielii celor puţin credincioşi.
Expunerile din Evanghelia de la Luca au urmărit nu numai o tendinţă doctrinală, ci şi una apologetică (V. Gheorghiu, Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Nou, Cernăuţi, 1929, p. 219). În mod firesc, această apreciere este acceptabilă şi referitor la arătarea lui Iisus la doi dintre ucenicii Săi, în drumul lor la Emaus (Luca 24, 13 – 35).
Din casa în care cei unsprezece apostoli împreună cu cei ce erau cu dânşii stăteau închişi de frica iudeilor, doi ucenici ai Domnului au plecat spre satul Emaus care este la distanţa de o jumătate de poştă de Ierusalim (aprox. 10 km). Ieşind pe poarta dinspre nord a cetăţii Ierusalimului, au cotit la stânga, spre N – V. Drumul spre Emaus ducea peste coline nu prea mănoase. Unul dintre drumeţi era Cleopa, celălalt era însuşi evanghelistul, care – asemeni apostolului iubit al lui Iisus – din smerenie şi modestie, istorisind episodul, nu şi-a spus numele. Pe cale, cei doi discutau despre faptele petrecute recent în Ierusalim. Vorba le era domoală ca şi pasul, dar erau întristaţi, sub obsesia celor discutate, la gândul de a le lămuri. Iată că din urmă i-a ajuns un călător care li s-a alăturat lor şi a intrat în vorbă cu ei. Acesta era Iisus, pe care cei doi ucenici nu l-au recunoscut, căci ochii lor erau ţinuţi ca să nu-l recunoască.
„Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul, în drumul vostru?” – i-a întrebat Iisus. Atunci Cleopa i s-a adresat cu cuvintele: „Tu însuţi eşti nemernic (adică nestatornic) în Ierusalim şi n-ai aflat de faptele întâmplate în el, întru aceste zile? … cu Iisus Nazarineanul, care era proroc puternic în fapte şi în cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot norodul” (Luca 24, 17 – 19). Astăzi este a treia zi de când arhiereii şi mai-marii poporului l-au osândit şi l-au dat pe El morţii, răstignindu-l. Istorisind cu de-a-măruntul cele ce s-au întâmplat, exprimă speranţa în Iisus, ca El să izbăvească pe Israil. Nedumerirea le era sporită şi de ştirile aduse de femeile mironosiţe, care ducându-se de cu noapte la mormânt, n-au găsit trupul lui Iisus; mormântul era gol, iar îngerii care s-au arătat le-au spus, că Iisus este viu. Doi dintre apostoli (Petru şi Ioan) s-au dus în grabă la mormânt şi l-au găsit gol, după cum le-au spus femeile, dar pe Iisus nu l-au văzut. Auzind acestea, Iisus li s-a adresat lor, zicându-le: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, ce sunteţi ca să credeţi toate câte au grăit prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea înainte de a intra întru mărirea sa?” (Luca 24, 25 – 26).
A început atunci Iisus a le tâlcui lor locurile mesianice din Scripturi, începând cu cărţile lui Moise şi continuând apoi cu toţi proorocii. În aceste condiţii, s-au apropiat ei de Emaus şi Iisus lăsa impresia că ar vrea să se despartă de cei doi şi să meargă mai departe. În lumina roşiatică dinspre înserare, cei doi, cu inimile incălzite de mişcătoarele şi lămuritoarele lui sfaturi, cu bunăvoinţă i-au solicitat lui Iisus să rămână cu ei la Emaus, zicându-i: „Rămâi cu noi, că ceasul e în deseară şi ziua se înclină”. El s-a învoit si a intrat să mâe (adică să rămână) cu ei la Emaus (Luca 24, 29).
Au stat apoi împreună la masă. Luând pâinea, Iisus a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat lor. Din modul în care a procedat, cei doi ucenici l-au recunoscut; li s-au deschis ochii lor şi s-au convins, că El este Iisus, care pe dată s-a făcut nevăzut de lângă ei.
Cu părere de rău, şi-a reproşat fiecare în sinea sa că nu l-a recunoscut mai devreme, pe cale. Revenindu-şi în fire, din starea emoţională ce i-a cuprins, şi-au împărtăşit reciproc regretul grăind: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).
Ridicându-se chiar în acelaşi ceas, într-un suflet, Luca şi Cleopa au plecat din Emaus şi s-au dus la Ierusalim. Acolo au intrat la apostoli, care erau închişi, împreună cu cei ce se ţineau de ei. Lor le-au spus cele întâmplate pe cale spre Emaus şi cum l-au recunoscut pe Iisus la binecuvântarea şi frângerea pâinii. Vestea adusă de cei doi ucenici că Iisus a înviat, le-a produs mare bucurie, ca şi ştirea adusă, că Iisus înviind, i s-a arătat apostolului Simon-Petru.
Dacă arătarea către Maria Magdalena (Ioan 20, 14–17) şi faţă de femeile mironosiţe (Matei 28, 9–10), au fost repezi, de scurtă durată, în schimb, în drumul spre Emaus, Iisus a stăruit îndelung în tovărăşia celor doi ucenici. Acestea, împreună cu vestea că Iisus s-a arătat lui Simon au avut darul de a-i convinge pe apostoli şi pe cei împreună cu ei, că într-adevăr Iisus a înviat din morţi şi deci este viu.
Arătarea lui Iisus, către Luca şi Cleopa, în drumul lor spre Emaus, din prima zi a săptămânii, istorisită cu deosebit farmec de către evanghelistul Luca, a fost reprodusă în culori, de către pictori. Într-un astfel de tablou, cu autor neidentificat, ucenicii sunt reprezentaţi de o parte şi respectiv de cealaltă a lui Iisus. Ei pot astfel să desprindă cu claritate cuvintele domoale ale lui Iisus care le-au încălzit inimile şi le-au înfrânt îndoielile. Ansamblul de trei persoane – Iisus şi cei doi ucenici – simetric situate, în mers decis pe cale, în coborâre pe colină unduioasă, este plasat într-un peisaj cu orizont larg.
Ilustrul pictor italian Tiţian (Tiziano) (1477–1576), primul dintre colonişti şi capul şcolii veneţiene din perioada Renaşterii târzii, a realizat şi două tablouri celebre, cu aceeaşi temă: „Hristos şi cei doi ucenici la Emaus”. Unul dintre ele a fost cumpărat de la Tiţian de către un patrician veneţian, spre a-l oferi Statului. Acest tablou a fost păstrat în palatul dogilor, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi a fost recunoscut apoi în colecţia lui Carol de Vorborough.
Un alt tablou, în amănunt, cu elemente deosebite, dar considerat în ansamblu, foarte asemănător primului tablou, se află la Paris, în Louvre. În deschiderea casei de oaspeţi se oferă priveliştea îndepărtată a unei împrejurimi deluroase, în lumina aprinsă a înserării. La masa acoperită cu o fină faţă de masă, Hristos binecuvântă pâinea, cea ce cu uimire îl conduce pe unul dintre ucenici la recunoaşterea Mântuitorului, în timp ce celălalt ţine împreunate, în mod tacit, mâinile, pentru rugăciune. Gazda şi un argat, în ţinută de lucru casnic, sunt gata să servească la masă (Meister der italienischen Renaissance…, Künstler Monographien Sammelbänden, Bielefeld und Leipzig, p. 87–88).
Celebrul pictor olandez, Rembrandt (1608–1669), maestrul clar-obscurului, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai artei universale, în perioada a treia a activităţii sale, preocupat de interiorizarea crescută a scenelor şi personajelor, la loc de frunte a realizat două tablouri cu tema: „Hristos şi ucenicii săi la Emaus”.
Într-un prim tablou, îl reprezintă pe Iisus, în poziţie centrală, la masă, cu pâinea în mâinile sale, cei doi ucenici de o parte şi de cealaltă, iar gazda gata să-l servească pe Iisus. Figura lui Iisus este principală, din întreaga compoziţie. El nu este chiar în mijloc, ci puţin la stânga. Nu stă în plină lumină; penumbra din adâncul încăperii, îi înconjoară chipul. Acest tablou este considerat a fi cea mai frumoasă execuţie de interiorizare a artei. Executând amurgul, a pictat lumina într-o înălţare înceată şi fără o abundenţă a culorii. S-a spus despre acest maestru, că de la tabloul cu Emaus a devenit el tot mai zelos adept al simetriei în compoziţie.
Preocuparea pentru simetrie s-a vădit într-un alt tablou al său, cu aceeaşi temă. Iisus stă la masă, cu pâinea în mâinile sale, de această dată, într-o lumină strălucitoare. Cei doi ucenici, în poziţii similare celor din precedentul tablou, unul cu mâinile împreunate pentru rugăciune, iar celălalt, într-o puternică concentrare, cu privirea spre Iisus. Alături de acesta, este un copil, cu totul copleşit, în admiraţia sa pentru Iisus (Niederländische Meister des 17. Jahrhunderts, Künstler Monographien in Sammelbänden, Bielefeld, und Leipzig, p. 33 – 34, 40, planşa 33 şi planşa 39).
Prin pericopa evanghelică din ziua a doua de Paşti, Biserica noastră dreptmăritoare face pioasă şi veşnică aducere aminte de Arătarea Domnului Hristos către ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, în drumul lor la Emaus.