În Biserica ortodoxă, după praznicul Învierii, prin importanţă, se situează Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi apoi Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile). Praznicul Rusaliilor stă în conexiune cu Paştile, la cincizeci de zile după învierea Domnului Hristos. Creştinii din Biserica primară sărbătoreau cu bucurie duhovnicească nu numai Rusaliile, ci chiar tot timpul de la Paşti până la Cincizecime (în greceşte penticosti imera – a cincizecea zi ).
Se ştie, că la iudei secerişul începea la Paşti şi dura până la Cincizecime. În tradiţia Bisericii noastre, la Rusalii, este îndătinată ieşirea în procesiune, la un loc anumit din câmp, înzestrat cu o troiţă, spre a se săvârşi sfinţirea apei, pentru stropirea şi binecuvântarea holdelor, rostindu-se şi molitva pentru ferirea de toată năpasta ce ar putea veni asupra lor.
La Cincizecime, iudeii îşi aduc aminte de darea de către Dumnezeu, prin Moise, a tablelor Legii (cele zece porunci), pe Muntele Sinai. În Biserica română, Cincizecimea a primit numele de Rusalii, pentru că ea coincidea de multe ori cu sărbătoarea romanilor, păgâni, numită Rozalia (adică a rozelor), care avea loc pe la sfârşitul lunii mai (Popovici E, Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, cartea I-a, ed. a II-a, Bucureşti, 1925, p. 413 – 414).
La patruzeci de zile de la învierea sa din morţi, Iisus s-a înălţat la cer, lăsându-i pe apostoli cu deplina nădejde, că le va trimite lor pe Sfântul Duh. Despre El a spus Iisus: „Acela, Duhul Adevărului, vă va învăţa pe voi tot adevărul; căci nu va vorbi de la sine, ci va vorbi ce i s-a spus şi cele viitoare vesti-va vouă” (Ioan 16, 13). Potrivit îndemnului dat de Iisus, apostolii nu s-au depărtat de Ierusalim; s-au strâns în casa unde le era şederea, împreună cu Maria, mama lui Iisus. Într-un cuget au stăruit în rugăciune, lăudându-l pe Dumnezeu; au aşteptat împlinirea făgăduinţei, că ei se vor boteza cu Duhul Sfânt, nu peste multe zile (Fapte 1, 3–5). Dat fiind faptul că, în urma vânzării lui Iisus, Iuda Iscarioteanul s-a spânzurat, s-a descompletat astfel rândul apostolilor. Potrivit Scripturii (Psalm 109, 8), „ se cădea ca altul să ia dregătoria lui” (Fapte 1, 20). Spre a completa colegiul apostolilor, au fost convocaţi credincioşi, prezenţi atunci în Ierusalim, în număr de o sută douăzeci. Acestora li s-a cerut să facă două propuneri pentru apostol, dintre cei ce au fost cu Iisus, de la botezul lui Ioan, până la înălţarea lui la cer, spre a fi martor al Învierii. Propuşi au fost Iosif Varsava şi Matia. Prin rugăciune, apostolii au implorat ajutorul lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, cela ce cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujbe şi apostoliei …” (Fapte 1, 24). Trăgând sorţi, a căzut sorţul pe Matia, care s-a numărat apoi în rândul apostolilor.
La zece zile de la Înălţarea lui Iisus la cer, fiind Cincizecimea, sărbătoarea iudeilor, în casa unde erau adunaţi apostolii, fără de veste s-a produs un vuiet ca de vifor şi limbi ca de foc au stătut deasupra fiecăruia dintre ei. Apostolii şi-au dat seama, că Duhul Sfânt, promis de către Domnul Hristos, s-a pogorât asupra lor. Prin darul Sfântului Duh au dobândit curaj deosebit, şi limpezimea minţii, spre a putea înţelege învăţăturile împărtăşite lor de Iisus. Duhul Sfânt le-a dat şi darul de a vorbi în limbi, pe care nu le-au cunoscut mai înainte. Prin stihoavna de la hvalitele Rusaliilor, Biserica slăveşte cu duh de evlavie dumnezeiasca lucrare a Duhului Sfânt, prin cuvintele: „ Prea mărite lucruri au văzut astăzi toate neamurile în cetatea lui David, când Duhul Sfânt s-a pogorât în limbi de foc, precum a spus grăitorul de Dumnezeu Luca (Fapte 2, 1–4), zicând: Adunaţi fiind învăţăceii lui Hristos, s-a făcut sunet ca de o suflare, ce vine repede şi a umplut casa unde erau şezând şi toţi au început a grăi cu străine graiuri, cu străine învăţături, cu străine porunci ale Sfintei Treimi”.
Fiind ziua de sărbătoare a Cincizecimii, a venit la Ierusalim mare mulţime de „iudei, din toate neamurile câte sunt sub cer” (Fapte 2, 5). Era firesc ca aceştia să fi vorbit, de predilecţie, limba neamurilor din mijlocul cărora proveneau şi – posibil chiar – să nu fi cunoscut şi altă limbă. Păşind în public, în mulţimea de iudei şi prozeliţi, strânsă la templu, apostolii li s-au adresat lor, predicând cu convingere şi neînfricaţi, pe Mesia-Hristos, Cel ce a suferit patimi şi moarte pe cruce, de la bărbaţii lui Israel, prin mâinile celor fără de lege. Pe acesta Dumnezeu l-a înviat din mormânt, după cum, cu mult timp înainte, au profeţit proorocii. Spre marea lor uimire, apostolii le-au vorbit grupurilor – fiecăruia în parte – în limba pe care o cunoşteau şi „în care s-au născut”. Unii dintre aceştia s-au întrebat, de unde vor fi cunoscut apostolii – nişte galileeni – atâtea limbi? Alţii au spus despre apostoli că „sunt plini de must”. De fapt, la beţie omul nu e în stare a vorbi în mai multe limbi; într-o astfel de stare mai degrabă omul îşi încurcă şi propria lui limbă. Cât despre beţie, ap. Petru a ţinut să precizeze, că aceasta nu era cu putinţă, fiind de abia ceasul al treilea din zi (adică ora nouă dim.). Faptul săvârşit asupra apostolilor a fost prezis de profetul Ioil (3, 1–5), din sec. al VII-lea î. de H., (contemporan cu marele prooroc Ieremia), cu cuvintele: „După acestea, turna-voi din Duhul meu peste tot trupul, fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri vise vor visa, iar tinerii voştri vor vedea vedenii…” (Fapte 2, 17).
Ap. Petru le-a vorbit bărbaţilor din Israel despre Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit prin puteri, prin minuni, pe care Dumnezeu printr-însul le-a făcut în mijlocul lor, dar fiii lui Israel l-au dat pe El morţii. Dumnezeu însă n-a lăsat sufletul lui în iad, nici n-a îngăduit ca sfântul său să vadă putreziciunea” (Psalm 16, 10) şi (Fapte 2, 27). Pe acest Iisus, Dumnezeu l-a înviat şi înălţându-se întru mărire, şade de-a dreapta Tatălui. De la Tatăl a primit Iisus împlinirea făgăduinţei; a trimis pe Duhul Sfânt care a revărsat ceea ce s-a văzut şi s-a auzit (Fapte 2, 32–33).
Pătrunşi la inimă de cele grăite de apostolul Petru, bărbaţii din Israel au întrebat ce să facă? Răspunsul a fost: pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor, pentru a primi astfel darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Cei ce au primit îndemnul, s-au botezat în ziua Cincizecimii şi s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Prin aceasta, ziua Cincizecimii este considerată ca fiind ziua de constituire a Bisericii lui Hristos (Popovici E., op. cit., p. 149–150).
Biserica, instituţie sfântă divino-umană, împărăţie spirituală, a fost întemeiată pe pământ de Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, ca învăţătoare a adevărului şi distribuitoare a harului dumnezeiesc, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 281 şi 290).
Biserica întemeiată de Iisus Hristos s-a constituit ca o comunitate prin activitatea apostolilor. Despre cei ca la trei mii de suflete care s-au botezat, am putea spune că au constituit nucleul Bisericii, la care aveau să se adauge curând alte mii de credincioşi ca rezultat al propăvăduirii Evangheliei şi al minunii săvârşite prin sfinţii apostoli, în numele lui Iisus Hristos.
În Biserica primară, catehumenii, adică cei care s-au pregătit pentru botez prin instruire, în afara pericolului de moarte, erau botezaţi la timpuri determinate ale anului şi anume; în noaptea Paştilor şi la Rusalii. Mai târziu puteau fi botezaţi şi la Teofanie, adică la sărbătoarea Arătării Domnului (Popovici E., op. cit., p. 419).
În Biserica Ortodoxă din ţara noastră sunt locaşuri de închinat cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Dintre acestea, prin importanţă, se distinge biserica mânăstirii Dragomirna, cu sculptură în piatră, noutate ce o aduce prin renunţarea la pictura exterioară. În această mânăstire a vieţuit, din 1763–1775, călugărul Paisie Velicikovski, la întoarcerea de la Athos. El a statornicit un duh înnoitor în viaţa monahală a Moldovei.
Acelaşi hram îl are şi biserica mânăstirii Dobrovăţ, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1504. Acesta era anul morţii ctitorului său, Ştefan cel Mare şi Sfânt, care n-a mai apucat să o vadă terminată (Vlasie Mihai, Drumuri spre mânăstiri, ed. a III-a Bacău, 1997, p. 97 şi 84).
Prin troparul Rusaliilor, biserica îl preamăreşte pe Hristos-Dumnezeu, care l-a trimis pe Duhul Sfânt în lume, ca să reverse din darurile sale bogate asupra apostolilor. Prin acelaşi tropar, la toate liturghiile arhiereşti, este slăvită Divinitatea, grăind: „Bine eşti cuvântat Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce preaînţelepţi vânători pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul cel Preasfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!”.