La 24 ianuarie 2004, se împlinesc 145 de ani de la măreţul fapt al Unirii Moldovei cu Ţara Românească. Cunoasterea trecutului neamului face posibilă descifrarea dorintelor si a aspiraţilor lui, în vederea realizării destinului său.
În discursul său din 7 octombrie 1857 la Adunarea ad-hoc din Moldova, Mihail Kogălniceanu a arătat că unirea Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, într-un singur stat, o găsea a fi firească. Socotea că odată împlinită, Unirea va fi chezăşia fericirii generaţiilor viitoare. Aceasta a fost cea mai generală dorinţă nutrită de generaţiile trecute si tot ea a încălzit sufletul generaţiei actuale. În cele două principate, Moldova şi Valahia, este acelaşi popor omogen, cu acelaşi început şi acelaşi nume, cu aceeaşi limbă şi aceeaşi religie, cu aceeasi istorie, aceleaşi instituţii, cu aceleaşi legi şi obiceiuri. Avem aceleaşi dureri şi temeri, dar şi aceleaşi speranţe, cu acelaşi viitor de asigurat, cu aceleaşi obiective de îndeplinit. Dorim această unire, nu ca să ameninţăm popoare, ci spre a ne asigura drepturile si pacea noastră.
În a sa Istoria Românilor din Dacia Traiană, A. D. Xenopol arată că mai înainte ca dorinţa unirii dintre Moldova şi Muntenia să treacă de la o pornire instinctivă spre a întroloca ţările lor, în întinderi mai mari, fără a-şi fi dat seama de nevoia legării împreună a mădularelor lor răschirate, de fapt unirea a fost oarecum predestinată, prin condiţiile geografice şi istorice, în care şi-au desfăşurat viaţa. Acest istoric mai afirmă, că la Unirea tuturor Românilor, nici chiar Mihai Viteazul n-ar fi avut o idee lămurită despre nevoia unirii lor. Totusi Mihai Viteazul are foarte marele merit pentru ideea de a fi pus cadrul exterior al unirii şi de a le fi arătat urmaşilor pânza ce trebuie să fie umplută cu măreţul tablou al patriei noastre.
În marele entuziasm al nădejdii de Unire a Principatelor Române, s-a putut vorbi de adevărate lupte pentru triumful ideii de unire. Ca unul care a fost martor la evenimentele unice din istoria Moldovei, privitoare la Unirea într-o singură ţară a Principatelor Române, N. Gane, în ale sale istorisiri „Din timpurile Unirii”, redă în mod emoţionant faptele ce au zguduit inima mult încercatului nostru popor. Mulţi dintre cei ce şi-au însuşit ideea mare a Unirii, erau gata pentru a face orice jertfe cu avutul lor şi cu persoana lor proprie. Cu câtă abnegaţiune se acţiona atunci pentru realizarea Unirii, ce se arată ca un soare luminos. În calea suflării de reînviere ce trecea atunci peste ţară, nu era obstacol care să o stăvilească.
Cu toate acestea au fost în acea vreme duşmani înverşunaţi ai Unirii, atât din afara ţării, cât şi din lăuntrul ei. Din afară erau împărăţiile: Austria şi Turcia, care nu vedeau cu ochi buni curentul unionist de la noi. Nu-i era indiferent acesta nici Angliei, ca adept al integrităţii imperiului otoman. Din lăuntrul ţării, bătrâna clasă privilegiată, refractară la orice idee de progres, căuta să-i înspăimânte pe unionişti, cu pericolele ce ar putea să vină asupra lor.
Centrele de întrunire şi consfătuire ale unioniştilor erau la Iaşi, iar în judeţul Suceava, la mânăstirea Slatina, unde egumen era Calinic Miclescu, viitor mitropolit primat al României. Dintre fruntaşii comitetelor de acţiune, demni de menţionat au fost: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Al. I. Cuza. În aceste centre se discutau planurile de luptă, se întreţinea legătura cu celelalte centre, împărtăşindu-se rezultatele obţinute. Totuşi erau conştienţi de sacrificiile la care erau chemaţi a le suporta, fără a avea în vedere foloase personale. În faţa lor aveau ţelul măreţ, pe care marii înaintaşi n-au reuşit să-l atingă. Sunt în viaţa popoarelor momente de înălţare a inimilor care îi fac pe adepţii lor a fi capabili de orice jertfe.
Spre a-i desbara pe tineri de ideea unirii, caimacanul Vogoride le-a trimis prin poştă decrete de boierii, cu care spera să-i cumpere şi să le stingă focul de care ei erau însufleţiţi. Drept răsplată, tinerii entuziaşti au distrus cu ploaie de pietre portretul lui Vogoride, afişat la primărie. În mare entuziasm, hrana sufletească a tinerilor era „Hora Unirii” adică vestita horă a lui V. Alecsandri, pe care o cântau, frământând pământul şi răsunând văzduhul. Ca urmare, Vogoride s-a răzbunat prin destituirea din slujbe a tinerilor. Aceştia nu s-au descurajat şi au luat faptul ca prilej adecvat spre a plăti tributul de jerfă faţă de ţară. Dimpotrivă – în continuare – ei s-au dovedit si mai dârji, în lupta lor pentru ţară.
Mai mult decât aceasta, Vogoride a fost demascat cu probe doveditoare despre fraudele comise la alegerile pentru Divanul ad-hoc. Drept urmare, alegerile au fost casate şi ţara a avut prilejul ca prin a doua alegere să trimită numai deputaţi unionişti, care au votat patru puncte, ce rezumau dorinţele ţări şi anume:
1. Unirea Principatelor, 2. Autonomia şi neutralitatea garantată de puteri, 3. Domn străin ereditar, 4. Guvern constituţional, reprezentativ.
Cu votarea acestor patru puncte, Divanul ad-hoc şi-a împlinit chemarea. Caimacanul Vogoride a fost revocat din funcţie, înlocuit fiind printr-o locotenenţă domnească de trei persoane. A urmat perioada electorală, în vederea alegerii domnului ţării. Partidul naţional unionist n-a vrut ca domnul ales să fie din aşa-zisa aristocraţie; fără a-l fi consultat, ca şi candidat, propus a fost colonelul Al. I. Cuza, care a întrunit majoritatea absolută a voturilor.
Alegerea domnului Moldovei s-a făcut în ziua de 5 ianuarie 1859, şedinţa fiind prezidată de Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei. Votând pe faţă, Colonelul Alexandru Ioan Cuza a întrunit majoritatea voturilor, afară de abţinerea lui Al. Ioan Cuza.
În discursul său, adresându-se domnului ales, M. Kogălniceanu a spus între altele: „Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce ţara doreşte: la legi nouă, om nou”. Aceasta a fost prima piatră aşezată la temeliile statului român.
În 1858, Convenţia de la Paris a refuzat ţărilor române, Moldovei şi Munteniei, dreptul la unire. A menţinut ţările române sub suzeranitatea Porţii otomane, admiţând o comisie centrală la Focşani, pentru unificarea legislaţiei şi o Înaltă Curte de justiţie şi de casaţie, fără a rezolva problema fundamentală a Unirii. În această situaţie, poporul român a luat in mâinile sale rezolvarea problemei Unirii şi a găsit modalitatea ca să triumfe. La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă din Moldova, formată în majoritatea din deputaţi unionişti, a ales pe candidatul partidei naţionale, pe Colonelul Al. I. Cuza, revoluţionar paşoptist şi înfăcărat luptător pentru cauza Unirii. Era rândul Ţării Româneşti să continue cu succes şi să rezolve cu bine cauza Unirii celor două ţări româneşti.
După 19 zile de la alegerea domnului Moldovei, la 24 ianuarie 1859, se împlineau la Bucuresti, sub presiunea maselor populare, actul şi mai măreţ; Adunarea electivă a ales ca domn al Ţării Româneşti pe Colonelul Alexandru Ioan Cuza. Era astfel îndeplinită cea mai generală dorinţă a naţiunii române, adică Unirea într-o singură ţară a celor două ţări surori. Prin alegerea aceluiaşi domn în ambele ţări, pentru moment s-a realizat unirea personală a Principatelor Române (Dicţionar enciclopedic român, vol. IV, editat de Academia Română, Bucureşti, 1966, p. 774—775).
A fost continuată acţiunea de recunoştere a dublei alegeri a lui Al. I. Cuza, recunoscută la 6 septembrie 1859 de puterea suzerană şi de puterile garantate.
În ianuarie 1862 a fost recunoscut statul unitar român, format prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, cu numele de România, cu o singură adunare şi un singur guvern.
Actul unirii de la 24 ianuarie 1859 a deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a poporului român. A urmat dezvoltarea ţării pe plan economic, social şi politic, ceea ce a asigurat garanţia pe calea independenţei statului.