În iconomia dumnezeiască a mîntuirii neamului omenesc, îsi găseşte rostul său şi personalitatea sacră a sf. Ioan Botezătorul, care încheie şirul proorocilor Vechiului Testament. „Toţi prooroci si legea au proorocit pînă la Ioan” (Matei 11, 13). Despre el a zis proorocul Maleahi cu circa 400 de ani înainte: „Iată că eu voi trimite pe îngerul meu şi va găti cale înaintea feţei mele” (Maleahi 3, 1). Ioan Botezătorul este „un glas care strigă în pustie”: Gătiţi calea Domnului, pregătiţi, în pustie, cărarea Dumnezeului vostru” (Isaia 40, 3). Acestea sînt dovezi, că în planul de mîntuire al omenirii a fost cuprinsă şi misiunea de înaintemergător a lui Mesia, prin a cărui activitate urma ca „toată valea să se umple, tot muntele şi dealul să se netezească, toate povîrnişurile să ajungă cale netedă şi toate crestele stîncoase, vale adîncă” (Isaia 40, 4). Despre el a zis Domnul prin gura psalmistului, că „voi pregăti un sfeşnic pentru Unsul meu” (Psalm 132, 17).
Acestea ne vin în sprijin, spre a înţelege necesitatea zămislirii, la bătrîneţe, a acestui copil al rugăciunii şi al minunii. La ceasul tămîierii, în templul Domnului, arhanghelul Gavriil, i-a vestit preotului Zaharia, că rugăciunea lui a fost ascultată şi soţia lui va naşte un fiu. Din pîntecele maicii sale va fi plin de Duhul Sfînt… El va merge înaintea Domnului, cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 15 şi 17). Pentru starea sa îndoielică în faţa îngerului vestitor, preotul Zaharia a rămas mut, pînă s-a născut pruncul. Atunci, prin scrierea pe tăbliţă a confirmat cele spuse de arhanghelul Gavriil, că Ioan este numele pruncului şi de îndată i s-a dezlegat graiul. Cu glas proorocesc a grăit Zaharia despre prunc, că prooroc al Celui Preaînalt se va chema şi va merge înaintea feţei Domnului, spre a găti căile Lui. (Luca 1, 76).
Sf. evanghlist Luca spune despre copil că „creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie pînă în ziua arătării lui către Israil” (Luca 1, 80). Acolo a dus Ioan viaţă aspră de pustnic, plină de evlavie. A urmat exemplul profeţilor legii vechi, care se retrăgeau în singurătate sau chiar în pustie, spre a duce o viaţă solitară, practicînd asceza. Veşmîntul său era din păr de cămilă şi încins cu curea împrejurul mijlocului, iar hrana sa consta din lăcuste şi miere sălbatică (Matei 3, 4). Sălaşul lui nu putea fi altceva decît o peşteră sărăcăciosă oferită de întinsul pustiului.
Printr-o viaţă trăită în post şi rugăciune, s-a călit Ioan pînă la data ieşirii lui la propovăduire. Cu rigurozitatea informaţiei care îl caracterizează, sf. evanghelist Luca ne spune, că în al 15-lea an al împărărţiei Cezarului Tiberiu, pe cînd Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod tetrarh al Galileii, l-a chemat Domnul pe Ioan să propăvăduiească botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor (Luca 3, 1-3). A ieşit atunci la el „Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului” (Matei 3, 5), spre a fi botezaţi de Ioan în apa Iordanului şi mărturisindu-şi păcatele. „Metanoite”, adică – pocăiţi-vă le-a zis călugărul de la Iordan – că s-a apropiat impărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Prin predica sa le-a cerut oamenilor să se căiască pentru păcatele lor şi să facă fapte bune, spre a promova astfel o schimbare radicală a vieţii lor.
Pui de năpîrcă le-a zis fariseilor şi saducheilor, în auzul mulţimilor. Puşi în slujba intereselor partinice, aceştia au venit la botez fără intenţii vădite de a se căi pentru păcatele lor şi fără dovada faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. Ştiindu-se a fi descendenţi ai lui Avraam, chibzuiau că n-ar putea fi osîndiţi, dacă se reţin de la căinţa pentru păcatele săvîrşite. Şubredă le-a fost motivarea, căci Domnul poate ca şi din pietrele acelor locuri să ridice fii lui Avraam.
Vameşilor le-a cerut să nu ia cu nimic mai mult decît este stabilit. Pe ostaşi ia sfătuit să se mulţumească cu leafa tocmită şi să nu năpăstuiască pe nimeni.
Celor ce în cugetele lor se întrebau dacă el este Hristos, le-a spus: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află unul pe care voi nu-l stiţi, care vine după mine şi care a fost înaintea mea şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei” (Ioan 1, 26-27). Acesta vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc. El are lopata în mînă şi va curăţi aria sa şi va aduna grîul în jitniţă iar pleava va
arde-o cu foc nestins” (Matei 3, 11-12).
În timp ce Ioan Botezătorul îşi dezvolta activitatea sa în părţile Iordanului, la Betabara, a venit la el Iisus, din Nazaretul Galileii ca să-l boteze. Ioan nu-l ştia pe Iisus, dar a simţit apropierea Lui, ca înainte cu 30 de ani, cînd a tresăltat în pîntecele maicii sale, la intrarea Sfintei Fecioare Maria, în casa rudei sale, Elisabeta. În persoana lui Iisus, Ioan a văzut pe „Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). „Eu am trebuinţă sa fiu botezat de tine şi tu vii la mine” (Matei 3, 14). Astfel mărtirisea Ioan, că Domnul Iisus, fiind fără păcat, nu are trebuinţă de pocăinţă şi de botez.1 Iisus a cerut lui Ioan să-l boteze, pentrucă, în acel moment, Iisus a luat asupra sa păcatele altora şi vrea să izbăvească omenirea de păcate. Pentru stabilirea raporturilor normale ale omenirii cu Dumnezeu, omenirea nu mai era în stare să revină singură, prin mijloace proprii, fără ajutor de sus.2 Ioan a pătruns înţesul celor spuse de Iisus şi s-a învoit a-l boteza, spre a-şi da concursul la opera de mîntuire a neamului omenesc, pe care Iisus o avea de îndeplinit şi pe care avea să o înceapă atunci.3
Sentimentul de copleşitoare smerenie ce l-a stăpînit pe Ioan în faţa lui Iisus, este sugestiv exprimat de autorul sacrosanct, în cîntarea bisericească: „Venit-ai Doamne, chip de rob luînd, botez cerşind, cel ce nu ştii de păcat. Văzutu-te-au apele şi s-au temut,
cutremuratu-s-a Înaintemergătorul şi a strigat grăind: Cum va lumina sfeşnicul pe lumină, cum va pune mîna robul pe Stăpînul?”
Dacă odinioară, porumbelul cu ramură de măslin în cioc i-a vestit lui Noe, că s-au retras apele potopului, de această dată Duhul Sfînt s-a pogorît din cer în chip de porumbel, adeverindu-i lui Ioan, că Iisus este Mielul lui Dumnezeu.
Suprema dovadă că Iisus este adevăratul Mesia, a fost mărturisirea părintelui din ceruri, care a glăsuit: „Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit” (Matei 3, 17).
Pe cînd Ioan se afla la Enon, aproape de Salim, unde erau ape multe, oamenii veneau la el să se boteze. Ştiut este că şi Ioan şi-a avut ucenicii săi. Cu acestă ocazie, ucenicii lui Ioan au văzut, că mai mulţi sînt cei care se duc la Iisus, despre care Ioan a mărturisit de cea parte de Iordan. Aşa cum le-a spus anterior preoţilor şi leviţilor, le spune Ioan şi ucenicilor săi, că el nu este Hristos, dar a fost trimis înaintea lui spre a-i găti calea. „Bucuria mea s-a împlinit. Acela – adică Iisus – trebuie să crească iar eu să scad” (Ioan 3, 29-30).
Iisus a spus despre Ioan, că „era făclia care arde şi luminează, şi voi aţi fost voioşi să vă veseliţi un timp întru lumina lui” (Ioan , 35).
Aşa după cum luceafărul conteneşte de a-şi mai face vădită lumina sa, odată ce apare la orizont lumina soarelui, tot aşa Înaintemergătorul se retrage cu smerenie, cînd apare Hristos, care a spus despre sine: „Eu sînt lumina lumii; cel ce vine după mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).
Cu multă bunătate şi duioşie s-a despărţit Ioan de doi dintre ucenicii săi, de Andrei şi de Ioan, pecari de meserie, îngăduindu-le să-l urmeze pe Iisus, pe acest om şi Dumnezeu, spre a deveni pescari de oameni, în opera de zidire a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt.
Sf. Ioan Botezătorul a fost omul cu principii solide de viaţă, bine determinate, de la care nu s-a abătut. N-a ştiut ce este compromisul şi nici teama de a spune pe faţă adevărul, oricare ar fi fost riscul pentru propria sa persoană. Pe tetrarhul Irod l-a mustrat că nu i se cuvine să aibă de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Pentru acesta, la îndemnul soţiei sale, Irod l-a pus pe Ioan în închisoarea din cetatea Macherus, de dincolo de Iordan, după cum atestă istoricul profan, Iosif Flaviu (născut în anul 37 după Hristos), în a sa Arheologia Iudeilor.4 Irod n-a avut curajul să-l omoare pe Ioan, căci se temea de norod, care îl ţinea pe Ioan de prooroc (Matei 14, 5).
După ce solii i-au adus lui Iisus vestea, că Ioan a fost întemniţat, vorbind mulţimilor, Iisus a întrebat despre Ioan: „Ce aţi iesit să priviţi în pustie? Oare trestie clătinîndu-se de vînt?…”(Luca 7, 24). Dacă mai tîrziu, B. Pascal în „Cugetări”, publicate postum în 1670, a apreciat că omul nu este decît o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gînditoare”5, Domnul Hristos a grăit despre Ioan Botezătorul ca despre omul decis, neînfricat în faţa puternicilor zilei, neaplicat să oscileze mereu, alternativ, de partea unora şi a altora. În comparaţie cu proorocii, sf. Ioan Botezătorul, „om trimis de la Dumnezeu”, a fost mai mult decît un prooroc…”Între cei născuţi din femei, nici unul nu este mai mare decît Ioan Botezătorul” (Luca 7, 28), desigur exceptînd pe Domnul Iisus, care s-a născut din femeie, dar pe cale supranaturală, lipsit fiind de întinăciunea păcatului originar.6
Istoria consemnează tragicul evenimet ce a avut loc la nelegiuitul ospăţ, de ziua naşterii lui Irod. Salomeia, fiica Irodiadei, a jucat în mijlocul ospătului şi i-a plăcut lui Irod, care s-a legat cu jurămînt, că îi va da orice îi va cere. La îndemnul mamei sale, Salomeia a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Irod i-a îndeplinit dorinţa şi aşa s-a sfîrşit viaţa Înaintemergătorului Domnului Iisus. În viaţa pămîntească, pe capul lui n-a strălucit cununa. Singura strălucire de care a avut parte, a fost strălucirea tipsiei de aur, pe care ţeasta capului său însîngerat a fost pusă, la nelegiuitul ospăţ al lui Irod.
În Iisus Hristos, care săvîrşea minuni, tămăduind toată boala şi neputinţa în popor (Matei 9, 35), Irod a văzut pe Ioan Botezătorul, sculat din morţi. Nelinistea continuă, de care Irod a avut parte, pînă la finele vieţii sale, a preînchipuit amara deznădejde a lui Iuda, pentru că a vîndut sînge nevinovat.
Cu aproximativ un an înaintea răstignirii Domnului Hrisos, moartea sf. Ioan Botezătorul a preînchipuit patimile şi moartea lui Hristos Domnul pe cruce.
Ioan Botezătorul şi-a încheiat viaţa înainte ca Domnul Hristos să-şi desăvîrşească opera de mîntiure a omenirii. Dacă lui Avraam, care l-a mare depărtare în timp, l-a văzut pe Mesia cu ochii credinţei sale, i s-a socotit credinţa ca dreptate (Galateni 3, 6) şi lui Ioan Botezătorul, care prin botez a marcat începutul activităţii mesianice a lui Iisus, i s-a socotit credinţa întru dreptate. În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, Domnul Hristos a ridicat în rai, odată cu sufletele drepţilor (V.T.) şi sufletul sf. Ioan Botezătorul.7
Sf. Biserică pomeneşte cu evlavie strădania şi jertfa sf. Ioan Botezătorul şi se roagă lui, să fie pururea mijlocitor la tronul ceresc.
1 Gheorghiu V., Sf. Evanghelie dupa Matei, cu comentar, Cernăuţi, 1925, p. 156.
2 Gheorghiu V., op. cit., p. 157.
3 Gheorghiu V., op. cit., p. 158.
4 Popovici E., Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, Bucuresti, 1925, p. 96 şi 126-
5 Dicţionar enciclopedic român, vol. III, Bucuresti, 1965, p. 679.
6 Gheorghiu V., op. cit., vol. II, Cernăuţi, 1927 p. 389.
7 Gheorghiu V., op. cit., vol. II, p. 390.