Din gîndirea filozofică a lui Eminescu

Îndeobşte, Eminescu este considerat a fi marele nostru poet îndurerat în faţa problemelor vieţii, marele poet pesimist, care şi-a exprimat amara sa concepţie în versuri nemuritoare. Cu cît pătrundem însă opera lui Eminescu mai în întregimea ei, rămînem impresionaţi de varietatea problemelor şi de amestecul de atitudini, care nu ne lasă cu privirea la un singur punct de vedere.¹

Recunoscut de a fi avut o vastă şi variată cultură clasică, Eminescu este apreciat şi pentru temeinicia şi aprofundata sa cultură filozofică, fiind una dintre personalităţile marcante ale culturii noastre şi ale gîndirii româneşti din trecut.² Cultura individuală a lui Eminescu era la nivelul culturii europene a timpului său. Prin deosebita sa stăruinţă de a citi, a ajuns un bun cunoscător al filozofiei. A studiat cu predilecţie pe marii filozofi: Platon, Kant şi Shopenhauer, fiind totodată un bun cunoscător al credinţelor religioase mai cu osebire a celei creştine şi a celei budiste. Din materialul concret cules cu osîrdie, Eminescu şi-a format înalta abstracţiune, care în poeziile lui deschide adesea „orizontul fără margini al gîndirii omeneşti”. În cunoştinţele sale şi-a asigurat treptele succesive care să-i permită a se ridica la o contemplare generală a lumii şi a vieţii. Din ale sale versuri caracteristice, se desprinde profunda emoţiune asupra începuturilor lumii.³
„La-nceput pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea Cel nepătruns”.
(Scrisoarea I-a)

Eminescu s-a întrebat de multe ori asupra sensului vieţii omenesti. Si-a dat perfect de bine seama, că problema vieţii a frămîntat si frămînta pe tot omul, indiferent de poziţia sa pe scara ierarhiei sociale:
„Începînd la talpa însăsi a mulţimii omeneşti,
Şi suind în susul scării pân-la frunţile crăieşti,
De-a vieţii enigma îi vedem pe toţi munciţi”.
(Scrisoarea I-a)

Dacă in nazuinţa de a desluşi enigma vieţii n-a fost pe deplin satisfăcut, în forma îndoielnică, s-a exprimat:
„Şi cînd propria ta viaţa singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bata alţi capul s-o pătrunda cum a fost?”
(Scrisoarea I-a)

Că viaţa genialului poet n-a fost a efemerului şi că viaţa lui s-a desfaşurat în continua „tendinţa către nemărginit şi în setea de absolut”4, ne-o confirmă exclamarea:
„Din chaos, Doamne am-apărut,
Şi m-aş întoarce in chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos”.
(Luceafărul)
Se vădeşte aici aspiraţia spre repaosul absolut, prin eliberarea de suferinţe. Aceasta este rezultatul influenţei budiste, cu credinţa în nirvana şi a filozofiei indiene, popularizată prin intermediul filozofiei pesimiste shopenhaueriene.
În opera sa, Eminescu n-a primit influenţele culturii fără a le filtra prin prizma personalităţii sale; dimpotrivă, le-a interpretat într-o formă proprie, originală. Dacă în poezia lui Eminescu se recunoaşte o filozofie pesimistă, temele principale fiind sub înrîurirea metafizicii lui Shopenhauer, progresul este o himeră; în activitatea sa practică, Eminescu admitea progresul şi lupta pentru el.5 Această contrazicere o întîlnim mai ales în activitatea de ziarist militant a lui Eminescu, dar şi în poezie, spre exemplu:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!”
(Ce-ţi doresc eu tie, dulce Românie)
In activitatea sa de ziarist militant, Eminescu face dovada unui naţionalism echilibrat, alături de credinţa în posibilitatea progresului, chiar daca acest progres este lent, strîns legat fiind de datinile strămoşeşti şi de firea poporului. In orice caz este un progres care implică ideea unei ameliorări ce contravine crezului pesimist, în zădărnicia tuturor formelor de organizare a vieţii.6
Este veche întrebarea, dacă Eminescu are o concepţie filozofică a sa proprie? Titlul de filozof – zice I. Petrovici – se acordă unui creator de concepţii originale despre lume şi viaţă care construieşte un sistem propriu de gîndire şi inedit.7 Originalitatea filozofică a Luceafărului poeziei noastre a fost văzuta ca „o sensibilitate cerebrală care cheamă viziunea poetului, imaginaţia, care dă culoarea, ritmul si armonia, forma totală fiind expresia poetică ce contopeşte într-o unitate, o lume văzută şi simţită şi o lume ideală”.8
Dacă unui profesor de filozofie şi autor de cărti nu i se cere originalitate filozofică, la rîndul său poetul este dispensat de unitate si consecvenţă în înfăţişarea unei concepţii de viaţă, cerinţă impusă unui doctrinar sistematic şi teoretician. Chiar şi unii mari filozofi (ex. Kant si Nietsche) şi-au schimbat atitudinile şi concepţiile, în evoluţia lor. E drept însă, ca dupa toate prefacerile intelectuale, ambii acesti gînditori, au rămas, fiecare în parte, la cîte o unică concepţie şi definitivă. La Eminescu este vorba însă despre adoptarea simultană de concepţii diverse, întrucît afişarea unei atitudini corespunzătoare uneia dintre concepţii n-a dus cu sine abandonarea alteia. Dacă consecvenţa, în ceea ce priveşte ideologia, nu este reclamată poetului pentru opera lui considerată în întregime, nu i se poate acorda nici prea multă libertate, care să lase astfel impresia lipsei de personalitate.
În opera lirică a lui Eminescu sînt numeroase şi lapidare formulări ale concepţiei shopenhaueriene, spre exemplu, în „Mortua est”, în „Împarat si proletar”. Faţă de aspectele shopenhaueriene i s-a obiectat lui Eminescu contrazicerea de a fi proslăvit trecutul si militantismul său politic, care presupunea preferinţa unor forme sociale faţă de altele şi credinţa în realitatea progresului, fie el oricît de limitat.
Începînd cu I. Scurtu, a fost cercetată şi influenţa izvorului filozofic a lui Hegel, în opera eminesciană. După Hegel, istoria universală înfăţişează procesul de devenire a spiritului la conştiinţa însemnătăţii sale şi precum sîmburele poartă în sine întreaga natură a pomului, tot astfel cele dintîi apariţii ale spiritului conţin virtual istoria întreagă. Despre filozofie – arată Hegel – că cercetează numai strălucirea ideii, care se reoglindeşte în istoria universală şi care ne dă convingerea, că tot ceea ce s-a întîmplat si se întîmplă zi de zi, nu numai că vine de la Dumnezeu, dar este însăsi fapta lui Dumnezeu. În lumina concepţiei panteiste, hegeliene, întreaga evoluţie istorică se înfăţişează ca o continuă ascensiune a omenirii spre comuniunea cu divinitatea, prin farmecul misticismului revoluţionar.10
La Berlin, cu situaţia şcolară limpezită, Eminescu s-a înscris la facultate, decis fiind sa studieze conştiincios, spre a-şi lua un doctorat cu caracter istoric, filozofia servindu-i metoda de cercetare. În caietul de înscriere era cuprins si cursul asupra dezvoltării şi criticii filozofiei hegeliene, despre a cărui frecventare mărturisesc manuscrisele cu notiţele luate chiar din ziua începerii cursurilor. Cu condiţia ca după studiile la Berlin (1872-1874) Eminescu să-şi ia doctoratul, T. Maiorescu intenţiona să-l propună spre a fi numit la catedra de filozofie la Universitatea din Iaşi.11
Pe linia filozofiei istoriei a lui Hegel, se înscrie atitudinea luată de Eminescu în scrisoarea adresată lui Dimitrie Brătianu. Ca si ziarul Românul din Bucureşti, prin D. Brătianu, Albina din Pesta, Telegraful Român din Sibiu, Curierul de Iaşi12 au scris despre mişcarea de la Putna, la 400 de ani de la tîrnosirea mănăstirii, publicînd apeluri însufleţite. Eminescu a fost intre organizatorii serbării de la Putna. Serbarea nu era concepută doar ca un prilej de a dovedi pietatea faţă de Ştefan, ci şi ca o ocazie de discutare asupra problemelor vieţii naţionale, de rectificare a greşelilor trecutului şi de pregătire a unui viitor rodnic şi luminos.13 Întrucît începuse războiul franco-german, sebarea programată pentru 1870, a fost amînată de guvernul austriac şi a avut loc in 1871, la Sfantă Maria Mare.
Dacă s-a dorit ca serbarea de la Putna să fie o piatră de hotar care să despartă un trecut nefericit de un viitor luminos al poporului român, meritul si eroismul acestei idei – zice Eminescu – nu poate să revină doar organizatorilor serbării. Unei generaţii îi poate reveni meritul de agent credincios al istoriei, reclamat de locul deţinut la înlănţuirea timpurilor. Daca „istoria lumii cugetă încet dar sigur si just – zice Eminescu – istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”. Meritul individului ori al generaţiunii îl constituie expresiunea exterioară, formularea cugetării si a faptei. Ideea internă, latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, ce atîrna mult mai putin de voinţa celor prezenţi decît de a celor trecuţi.14 Exemplificînd cu zidirea piramidelor, Eminescu arată, că în viaţa unui popor, munca generaţiilor trecute, pune fundamentul construcţiei, menite a ajunge la o culme şi care să conţină în sine ideea întregului. În fiecare secol din viaţa unui popor este ascuns un complex de cugetări, care constituie idealul, aşa după cum în sîmburele de ghindă este conţinută ideea stejarului întreg. Oamenii mari ai României au nutrit cu scumpătate un vis de aur, acelaşi la toţi şi în toate timpurile.
S-a tras concluzia, că dacă serbarea de la Putna va avea însemnătatea scontată, aceasta va dovedi, că a fost cuprinsă in sufletul poporului român, impunîndu-se a fi realizată. Conform axiomei istoriei, tot ce e bun e rezultatul cugetării generale.
Desprindem astfel concepţia lui Eminescu privitoare la filozofia istoriei, cu aplicaţie la viaţa poporului nostru român.15
În activitatea sa practică, Eminescu a admis progresul, ca o continuitate istorică, de evoluţie firească. Cu verbul lui de flacără ce aprinde şi dărîmă o lume veche, zidind din lut si lumini astrale o lume nouă, el a afirmat cu tărie misiunea profetică a neamului său. Iata de ce Eminescu, întruchipează pentru noi toţi „expresia integrală a sufletului românesc”16

1 Murăraşu D., Naţonalismul lui Eminescu, ed. Bucovina, p. 1.
2 Vetisanu V., despre I. Petrovici, în Istoria filozofiei românesti, vol. II, editura Acad. Bucureşti, 1980, p.600.
3 M. Eminescu, Poezii, ed. îngr. de Al. Colorian, Bucuresti, 1945, p. 121 si 123.
4 Ibidem, p.317.
5 Istoria filoz. rom. vol. II, p. 597.
6 Petrovici I., Contribuţii la filozofia lui Eminescu, in lucrarea „Din cronica filozof. rom., Bibl. pentru toţi, Buc., p. 27.
7 Petrovici I., T. Maiorescu, ed. Casei Scoalelor, Buc., 1931, p. 75.
8 Eminescu, Poezii, ed. ingr. de Al. Colorian, p. 131.
9 Petrovici I., Din cronica filozof. rom., p. 29-30.
10 Lupaş I., Scrieri alese I, Cluj-Napoca, 1977, p. 178-179.
11 Călinescu G., Viaţa lui Eminescu, ed. pt. lit. Buc., 1966, p. 166 şi 178.
12 Ghiban C., Cînta la Stupca o vioară, Buc., 1967, p. 125.
13 Murăraşu D., M. Eminescu, scrieri politice, ed. Scrisul Românesc, Craiova, p. 103.
14 Scrisoarea adresată lui D. Brătianu în edit. îngr. de Al. Colorian, p. 344.
15 Murăraşu D., M. Eminescu, scrieri politice, p. 123.
16 Ed. îngr. de Al. Colorian, p. 143.