În fiecare an, la 29 iunie, Biserica noastră, dreptmăritoare serbează pomenirea celor ce sunt între apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Petru şi Pavel (troparul zilei). Şirul celor 12 apostoli ai lui Hristos începe cu „cel dintâi, Simion ce se zice Petru” (Matei 10, 2). Andrei, numit de greci „cel dintâi chemat”, de îndată ce l-a cunoscut pe Iisus, l-a căutat cu insistenţă pe Simon, fratele său. Aflându-l, l-a dus la Iisus, care văzându-l i-a zis: „Tu eşti Simon, feciorul lui Iona, tu te vei numi Chefa, în tâlcuire Petru”, adică „tare ca piatra” (Ioan 1, 43). Era aceasta îndată după botezul lui Iisus în Iordan; Iisus nu-şi începuse activitatea mesianică în popor. La rândul său, Pavel, ultimul intrat în rândul apostolilor, nu l-a cunoscut pe Iisus, în trup, în cei trei ani şi mai bine, în care Iisus a propovăduit pe pământ.
Petru era de profesie pescar din Betsaida, orăşel pe ţărmul Mării Tiberiadei şi era căsătorit. Petru, împreună cu Andrei, s-a retras în Capernaum, la meseria de pescar. Cu ocazia pescuirii minunate, Petru a căzut în genunchi, la picioarele lui Iisus şi i-a zis: „Doamne, du-te de la mine că sunt un om păcătos” (Luca 5, 8). I-a chemat atunci Iisus pe Petru şi Andrei, cu cuvintele: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni, iar ei lăsându-şi mrejele, numaidecât au mers după dânsul” (Matei 4, 19-20). De acum, Petru l-a urmat continuu pe dumnezeiescul Învăţător, pe care – în numele tuturor apostolilor – avea să-l mărturisească a fi „Hristosul Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16). Împreună cu Iacob şi Ioan, a fost prezent pe Muntele Taborului, la schimbarea la faţă a Domnului Hristos. Aceiaşi trei au fost cu Iisus, la ceasul suprem de rugăciune, în Ghetsimani. În Betania, la cina cea de taină, Petru s-a legat pe sine, că dacă toţi se vor sminti întru Iisus, el nu se va sminti niciodată. Cu toate acestea, în timpul patimilor lui Iisus, aşa cum i se prezisese, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori s-a lepădat de Iisus, spunând că nici măcar nu-l cunoaşte pe omul acesta (Marcu 14, 71-72). În noaptea învierii lui Iisus, la vestea adusă de femeile mironosiţe, Petru, frământat sufleteşte, a alergat la mormânt împreună cu Ioan şi au văzut giulgiurile singure zăcând. În aceeaşi zi, cei 11 apostoli, împreună cu cei ce se ţineau de ei, spuneau că a înviat Iisus şi i s-a arătat lui Simon-Petru. La Marea Tiberiadei, în timp ce apostolii erau la pescuit, a venit Iisus şi a stat pe ţărm. Din mulţimea de peşti ce s-au prins, au mâncat atunci, cu pâine Iisus şi apostolii săi. Cu această ocazie, Petru şi-a mărturisit dragostea sa şi devotamentul său faţă de dumnezeiescul Învăţător, fiind astfel iertat pentru întreita lepădare şi reprimit în treapta apostoliei.
Fiind cel mai vârstnic dintre apostoli, Petru s-a bucurat de o meritată cinste în faţa lui Iisus. După pogorârârea Sf. Duh asupra apostolilor, Petru a propovăduit cu convingere învăţătura Evangheliei, ceea ce a condus la botezul a 3000 de oameni, care au constituit nucleul Bisericii creştine. La Poarta Frumoasă a templului, apostolii Petru şi Ioan au întâlnit un olog care aştepta milostenie. „Argint şi aur nu am – a zis ap. Petru – dar ceea ce am îţi dau. În numele lui Iisus Nazarineanul, scoală-te şi umblă” (Fapte 3, 6). Ca urmare a tămăduirii minunate şi a cuvântării ţinută de Ap. Petru, s-au botezat încă 2000 de oameni. Văzând acestea, sinedriştii i-au dus pe apostoli la judecată, la care Petru şi Ioan au zis: „Noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit…Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 4, 20; 5, 29). Învăţatul Gamaliel le-a spus sinedriştilor să-i lase, că dacă lucrul acesta este de la oameni, se va nimici dar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l nimiciţi; nu cumva să vă aflaţi în luptă chiar cu Dumnezeu (Fapte 5,38-39).
Din Ierusalim, apostolii Petru şi Ioan, au fost trimişi în Samaria, pentru ca prin punerea mâinilor, să primească Duhul Sfânt, cei botezaţi în urma predicii diaconului Filip. Mari minuni s-au săvârşit prin Ap. Petru. În Lida, Eneia, un paralitic de 8 ani, s-a sculat de pe patul său şi umbla. În Iope, a înviat-o din morţi pe Tavita (= Căprioară), cu cuvintele: „Tavita, scoală-te!” (= Tavita, kumi!) (Fapte 9, 40). În Cezareea, sutaşul roman, Corneliu, împreună cu toată casa lui, a venit la credinţă şi s-a botezat. În timpul persecuţiilor lui Irod Agripa împotriva creştinilor, din anul 44, Ap. Petru a fost pus în închisoare, de unde a scăpat în chip minunat, printr-un înger. În anii 50-52, Ap. Petru a participat la sinodul apostolic de la Ierusalim. După doi ani, a lucrat – alături de Ap. Pavel – la întărirea bisericii din Antiohia. În continuare, a predicat cuvântul Evangheliei în Pont, Galatia, Capadocia, în Asia şi în Bitinia, ajungând până în Babilon, prin care unii au înţeles a fi Roma. Despre ceea ce ar fi făcut Ap. Petru, în continuare, nu se ştie nimic sigur. Tradiţia spune, că în timpul persecuţiunii lui Neron, în ziua de 29 iunie a anului 67, Ap. Petru a murit moarte de martir la Roma, răstignit fiind pe cruce – la cererea sa – cu capul în jos, spre a vedea cerul, până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti.
Pe baza unei tradiţii, însă fără bază istorică, rom.-catolicii susţin că Ap. Petru ar fi fost de două ori în Roma şi ar fi păstorit acolo ca episcop, timp de 25 de ani. Această tradiţie contravine sensului misiunii încredinţate de Iisus Apostolilor, cu cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile…” (Matei 28, 19). Ca urmare, fiecare apostol avea să desfăşoare activitate misionară, în zona încredinţată prin tragere la sorţi, călcând pământul cu picioarele lor (după clasica expresie: per pedes apostolorum) şi nu staţionari, ca episcopi, în diverse metropole. „Şi îmi veţi fie mie martori…până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Tradiţia mai spune, că în timpul persecuţiunilor lui Neron, Petru ar fi plecat din Roma, de teama de a fi ucis, dar în cale i-ar fi ieşit Iisus, pe care l-ar fi întrebat: „Quo vadis, Domine? (Unde mergi, Doamne?), la care Iisus ar fi răspuns: Mă duc la Roma, să mă răstignesc a doua oară. Petru ar fi înţeles, că e de datoria lui să-l mărturisească pe Hristos. S-ar fi întors deci la Roma spre a muri moarte de martir.
Istoria Bisericii ne spune, că la martiriul arhidiaconului Ştefan, de faţă era şi un tânăr, numit Saul, la picioarele căruia, cei ce-l băteau cu pietre, şi-au depus veşmintele lor (Fapte 7, 58). În cadrul prigoanei ce s-a iscat atunci asupra bisericii din Ierusalim, s-a înrolat şi tânărul Saul, care intrând din casă în casă, îi târa pe creştini spre a fi închişi (Fapte 8, 1-13). În zelul lui împotriva creştinilor, Saul a solicitat împuternicire de la marele preot, ca mergând la Damasc, să pună mâna pe creştini şi să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe drumul Damascului, o lumină din cer l-a învăluit pe Saul, care căzând la pământ, a auzit un glas grăindu-i: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Fapte 9, 1-5). Această viziune a marcat o dată decisivă în viaţa lui Saul; a fost punctul de plecare a unei profunde transformări în intimitatea conştiintei sale, cu un aport deosebit de important pentru viitorul creştinismului. Din acel moment a încetat de a mai persecuta Biserica şi a ajuns Apostolul neobosit al lui Hristos. Rămas fără vedere, timp de trei zile, în care nu a mâncat şi nu a băut nimic, Saul a fost apoi botezat, spre a deveni „vas ales”, ca să poarte numele lui Hristos înaintea păgânilor şi a fiilor lui Israil” (Fapte 9, 15). În acel moment a început viaţa sa creştină. Degrabă apoi, în sinagogi, a propovăduit pe Iisus, că este Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, iudeii vroiau să-l omoare, dar a scăpat, lăsat fiind noaptea, într-o coşniţă peste zidul Damascului. Venind la Ierusalim, s-a alăturat ucenicilor şi a lucrat cu îndrăzneală pentru Domnul. Fiindcă iudeii căutau să-l omoare, Saul a fost dus la Cezareia şi de acolo la Tarsus, localitatea din care era el. De aci s-a dus la Antiohia, unde – pentru prima dată – fiii Bisericii s-au numit „creştini” (Fapte 11, 26). De aici, după postire şi rugăciuni, prin darul Sf. Duh, lăsat a fost Saul să plece în prima sa călătorie misionară căci chemat a fost de Iisus spre a fi lumină păgânilor, până la marginea pământului. Propagând creştinismul în insula Cipru, a botezat şi pe proconsulul roman, Sergius Paulus, în cinstea căruia poate şi-a schimbat numele din Saul în Pavel. În a doua sa călătorie misionară, Ap. Pavel a vizitat comunităţile întemeiate în prima călătorie. De pe pământul Asiei Mici, chemat fiind prin vedenie, a trecut în Macedonia şi Grecia. În Atena a cuvântat în Areopag şi – ca urmare – însuşi preşedintele acestei instituţii supreme de cultură
s-a botezat. În a treia călătorie misionară, a străbătut iar Asia şi
s-a oprit timp de doi ani şi jumătate în Efes. De acolo, a străbătut Macedonia şi Grecia şi s-a întors la Ierusalim cu colectă de bani făcută printre creştini. La Ierusalim, prins fiind de iudei, a fost scos din mâinile lor de către soldaţii romani. A fost judecat şi condamnat, dar s-a apărat, arătând că vina adusă era credinţa în învierea morţilor, ceea ce a provocat discordie între farisei şi saduchei. A ajuns a fi închis, timp de doi ani în Cezareea, dar ca cetăţean roman a cerut să fie judecat de împăratul roman. Dus la Roma, a fost pus sub pază timp de doi ani, în care a şi propovăduit Evanghelia. La judecată, a fost găsit a fi nevinovat şi i s-a redat libertatea. În rest, se ştie că în timpul persecuţiunilor lui Neron, care a dat foc Romei, Ap. Pavel a murit moarte de martir, fiind decapitat în aceeaşi zi de 29 iunie a anului 67, ca şi Ap. Petru. De la Ap. Pavel au rămas 14 epistole, adresate unor comunităţi întemeiate de el şi unora dintre ucenicii săi. De la Ap. Petru au rămas două epistole, adresate unor comunităţi din Asia Mică
şi – respectiv- celor ce „au dobândit preţioasa noastră credinţă în dreptatea lui Dumnezeu” (II Petru 1, 1).
Ap. Pavel a avut grijă să ne lase opinia sa, despre misiunea apostolatului ce i s-a încredinţat: „Când cel ce m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin darul său, bine a voit să descopere pe Fiul său întru mine, ca să-l propovăduiesc între neamuri, numaidecât – fără să mă sfătuiesc cu nici un om” (Gal. 1 ,15-16). Dumnezeu l-a desemnat pentru o chemare cu totul deosebită şi deseamenea Dumnezeu i-a revelat pe propriul său Fiu. Prin această revelaţie, Pavel a dobândit convingerea fermă, că Hristos a înviat din morţi şi a fost aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi intervine pentru noi (Rom. 8, 34)(Ermoni V., Saint Paul et la prière, II-ème, éd. Paris, 1907, p. 5-6). În mărturisirile despre sine, se vădeşte duhul smereniei, căci despre laudă, însuşi s-a întrebat, zicând: „dar cui îi foloseşte?” (cui prodest?) (II Cor. 2, 1). Deşi ultimul chemat la apostolie, a spus despre sine, că „întru nimic n-am rămas mai prejos decât cei mai de frunte apostoli” (II Cor. 11, 5).
Ca dovadă a venerării Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, sunt locaşurile de închinare cu hramul lor, precum şi sfintele icoane prin care ei sunt reprezentaţi. O icoană a bisericii de lemn din Onceşti (Maramureş), din anul 1639, îl reprezintă pe Sf. Ap. Petru, alături de Sf. Ierarh Nicolae. Pictura se situează pe linia tradiţiei bizantine, caracterizată prin figuri ascetizate, cu motive decorative, executată fiind cu tehnică arhaică (Porumb M., Icoane din Maramureş, Cluj-Napoca, 1975, p. 13-14). S-a făcut asocierea acelor doi sfinţi, pe considerentele că ambii au fost apărători ai învăţăturii de credinţă şi ambii îndrumători pe scara virtuţilor creştine.
La Voroneţ, mai multe scene, în şiruri etajate, îndemânatec legate între ele, alcătuiesc viziunea raiului. Potrivit unei tradiţii catolice, Ap. Petru cu semnul caracteristic – cheile – este reprezentat îndreptându-se spre poarta raiului şi trăgându-l de mână pe Ap. Pavel (Comarnescu P., Voroneţ, Bucureşti, 1965, p. 29-30).
La ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a anului 1998, se împlinesc 125 de ani de la adormirea în Domnul a marelui Mitropolit Andrei Şaguna, considerat a fi neîntrecut „dătător de legi şi datini” (Lupaş I., Taina unei supravieţuiri, Sibiu, 1943, p. 1). În ale sale Memorii (Sibiu, 1923, p. 82), neobositul Ierarh a făcut referire la cei ce în vreme de prozelitism şi-au lăsat credinţa cea adevărată, moştenită de la străbuni. În schimb, a elogiat statornicia în credinţă, cu cuvintele Sf. Ap. Pavel (Rom. 1, 8), care mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru credinţa Romanilor, care este şi a lui şi este vestită în toată lumea.