Pentru realizarea operei de mântuire a neamului omenesc, Hristos a îndeplinit o întreită misiune: de profet, de arhiereu şi de împărat. Aparent, sunt trei demnităţi, pe care Fiul Omului le-a împlinit în mod nedespărţit una de alta. Ap. Pavel le arată Corintenilor, că „pentru noi Hristos Iisus s-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (I Cor. 1, 30). După cuvântul lui Ciril Ierus., Iisus este singurul arhiprofet al profeţilor, singurul arhiereu al tuturor şi singurul împărat al întregii firi.¹ Dacă cele trei demnităţi sau serviri se întrepătrund, se poate totuşi spune, că în bună măsură servirea profetică a lui Hristos le-a premers celorlalte două serviri. Metodica cercetării acestor adevăruri de credinţă impune cu necesitate disecarea lor, pentru abordarea cu minuţiozitate a fiecăreia dintre serviri în parte.
Prin propovăduirea învăţăturii sale, Domnul Hristos a pregătit sufletul omenesc, spre a-l face receptiv faţă de opera de răscumpărare şi de împăcare cu Dumnezeu. Ca într-un raport sumar de activitate, ni se spune, că „a străbătut Iisus toată Galileia, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei…” (Matei 4, 23). Venind în Nazaret, unde fusese crescut, a intrat în sinagogă, în zi de sâmbătă, a desfăşurat sulul cărţii profetului Isaia şi a citit – la locul 61, 1 – unde era scris: „Duhul Domnului este peste mine, pentru care m-a uns să binevestesc săracilor, m-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc celor robiţi liberare şi celor în lanţuri mântuirea, să crainicesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 17-19). Astăzi – a zis Iisus – „s-a împlinit Scriptura”, cu cele prezise, cu saşe veacuri mai înainte, de evanghelistului V.T., asupra lui Mesia-Hristos.
„Rabi (adică Învăţătorule) – i s-a adresat Nicodim, cel ce venise noaptea la Iisus – ştim că de la Dumnezeu venit-ai învăţător…” (Ioan 3, 2). „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” – a grăit Simon-Petru, în numele celor doisprezece apostoli (Ioan 6, 68). „Niciodată n-a vorbit un om cum vorbeşte omul acesta”, au zis servitorii templului către mai marii preoţilor şi către farisei (Ioan 7, 46). „Eu sunt lumina lumii – a zis Iisus despre sine – cel ce vine după mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). După binecuvântarea dreptului Simeon, Iisus avea să fie „Lumină spre descoperirea neamurilor…” (Lc. 2, 32). „Lumina cea adevărată, care venind în lume, luminează pe tot omul…” (Ioan 1, 9), „lumină şi înţelepciune” (I Ioan 5, 20), adusă pe pământul păcătos, de Fiul lui Dumnezeu, când – din vina oamenilor – sfeşnicele cu lumina cea veşnică, pentru calea vieţii şi a cunoştinţei, au început a se stinge.² Şi iarăşi: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin mine” (Ioan 14, 6). „Iară viaţa veşnică aceasta este, ca să te cunoască pe tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Iisus însuşi s-a numit pe sine „Învăţătorul” (Luca 22, 11), a fost recunoscut ca Învăţătorul de către apostolii şi ucenicii săi şi a fost recunoscut ca atare de toţi cei ce ascultau cuvintele lui.
În V.T., proorocii au avut rolul de învăţător, încredinţaţi fiind de sus, să-i facă poporului cunoscută învăţătura descoperită lor de către Dumnezeu. Prin misiunea de învăţător, Iisus a îndeplinit servire de profet, El fiind cel mai mare profet, profetul prin excelenţă. După ce Iisus a înviat pe fiul văduvei din Nain, toţi cei de faţă preamăreau pe Dumnezeu zicând, că prooroc mare s-a ridicat între noi şi că Dumnezeu a cercetat pe norodul său” (Luca 7, 16). La intrarea sa în Ierusalim, mulţimile recunoşteau că „acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii” (Matei 21, 11) şi „tot norodul era uimit de învăţătura lui” (Marcu 11, 18). În convorbirea cu Iisus, în drumul spre Emaus, ucenicii Luca şi Cleopa au grăit despre „Isus Nazarineanul, care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot norodul” (Luca 24, 19).
Predica de pe munte poate fi considerată ca un compendiu, adică o expunere prescurtată a învăţăturii pe care Iisus n-a ţinut-o la începutul misiunii sale mesianice, ci doar mai târziu. Între altele, în cuprinsul ei, Iisus a socotit ca fiind necesar a lua atitudine faţă de cărturarii şi fariseii defetişti, care urmând propovăduirea lui Iisus, şi-au format părerea, că ar strica legea şi profeţii. „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii – le-a zis
Iisus – n-am venit să stric ci să împlinesc…cât va sta cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce nu se vor face toate” (Matei 5, 17-18). Faţă de cei ce îi interpretau în rău învăţătura, Domnul Hristos declară, că a venit să împlinească întreaga Scriptură V.T., cu cele două părţi consecutive ale ei, până la cele mai mici amănunte. (Iota este cea mai mică literă a alfabetului ebraic, iar cirta exprimă colţuri ale unor litere, prin care acestea se disting unele faţă de altele). Verbul „a împlini”, cu îneţesul de a se realiza, folosit în acest loc biblic, nu presupune nici o completare a revelaţiei V.T., prin alte scrieri şi nici perfecţionarea ei, ci numai adeverirea celor prevăzute în V.T.³
În Predica de pe munte, a combătut Iisus atitudinea fariseilor şi cărturarilor, privitor la legea mozaică, precum şi dreptatea lor, externă, formală faţă de litera legii, căreia nu-i corespundea dispoziţiunea adecvată, internă, sufletească. De aceea le-a zis celor ce-l ascultau: „dacă dreptatea voastră nu va prisosi cu mult pe cea a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20). În continuare, a discutat Iisus porunci din Legea V.T., redate nu numai cu formularea lor negativă, ci însoţite fiind şi de cea pozitivă, adusă în Noul legământ. Sunt prezentate paralelisme, introduse prin cuvintele: „aţi auzit că s-a zis celor de demult (adică în V.T.)…eu însă vă spun vouă…”. Este prezentată porunca iubirii, fără a o îngusta la cercul restrâns al conaţionalilor, dar extinsă şi asupra celor ce ne sunt vrăjmaşi. Cerinţa de a se feri de săvârşirea faptică a păcatului este extinsă şi asupra nutririi în cuget a intenţiei de a săvârşi păcatul. În acest mod, în Predica de pe munte, Domnul Hristos a introdus legile Noului Legământ, al căror sens se ridică la nivelul sublim al dumnezeieştii sale învăţături.
Legile morale ale V.T., erau pe măsura posibilităţilor de acceptare ale poporului ales. De fapt, V.T. poate fi considerat ca o propedeutică, adică învăţătură pregătitoare spre Evanghelia lui Hristos. După cuvântul Ap. Pavel „în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit (Dumnezeu) părinţilor noştri prin prooroci; către sfârşitul acestor veacuri, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 1). Faţă de V.T., Evanghelia lui Hristos prezintă atât o lărgire a sferei, cât şi o adâncire a conţinutului Sfintei Scripturi. „Prin El (prin Hristos Dumnezeu) – le-a zis Ap. Pavel Corintenilor – v-aţi îmbogăţit deplin, în orice învăţătură şi în orice cunoştinţă (I Cor. 1, 15).
Ceea ce a învăţat cu cuvântul, Iisus a confirmat întru totul prin pilda vieţii sale sfinte. Între cuvântul şi fapta lui Hristos n-a existat nici o nepotrivire, niciodată şi în nici o împrejurare. „Cine dintre voi poate să mă dovedească de păcat?” – le-a zis Iisus iudeilor învrăjbiţi împotriva sa (Ioan 8, 46). În II Cor. 5, 21, Ap. Pavel grăieşte despre Iisus „care n-a cunoscut păcatul…”. Suprema poruncă lăsată de Iisus, este: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Şi iarăşi, la cina cea de taină, spre a le da apostolilor săi modelul desăvârşitei iubiri, le-a grăit zicând: Poruncă nouă vă dau vouă; să vă iubiţi unul pe altul, precum eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii către alţii” (Ioan 13, 34-35). Prin aceasta se va împlini voia lui Dumnezeu-Tatăl şi în această lume, viaţa va fi curată şi fericită ca a îngerilor; pe pământ ca şi în cer se va instaura împărăţia lui Dumnezeu. „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Prin aceasta n-a voit să spună Iisus, că apostolii şi ucenicii săi ar putea ajunge să fie tot atât de desăvârşiţi ca şi Părintele ceresc. Le-a cerut doar ca în sfera lor mărginită de viaţă şi activitate, să tindă spre deplinătatea desăvârşirii, prin dezinteresata iubire îmbrăţişând deopotrivă pe prieteni ca şi pe duşmani.
Ascultându-l pe Iisus, mulţimile erau uimite de învăţătura lui. Iată însă, că unul dintre farisei, învăţător al legii, a venit cu gând de ispitire, întrebându-l: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din lege?” De fapt, el nu putea pătrunde spiritul tuturor poruncilor, spre a le reduce pe toate la una singură şi a da astfel răspunsul satisfăcător. Întemeiat pe cuvintele Sf. Scripturi, Domnul Hristos i-a dat de îndată răspunsul clar şi hotărât: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău. Aceasta este porunca cea mare şi cea dintâi. A doua, la fel cu aceasta: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci, atârnă toată legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40). Iisus cunoştea felul greşit de a înţelege Sf. Scriptură, adică să-i iubim pe cei ce ne iubesc pe noi. Cu autoritatea morală de care se bucura, în Predica de pe munte, Iisus le-a grăit ascultătorilor şi omenirii de peste veacuri, zicând: „iubiţi pe vrăjmaşii vostri,…rugati-vă pentru cei ce vă persecută pe voi, ca să fiţi fiii Părintelui din ceruri” (Matei 5, 44). Mai înaltă distincţie şi mai mare bucurie decât aceasta cine ar putea dobândi?
Dacă prin a împlini se înţelege a realiza, în schimb prin „a plini”(greceşte pliroo, latineşte plenescere), se înţelege a umple ceea ce este plin, a întregi ceea ce nu este complet, a perfecţiona ceea ce nu este desăvârşit, a desăvârşi. În ordine biblică, Legea Vechiului Legământ este doar umbra noului Aşezământ şi ca urmare, nu poate să fie desăvârşiţi pe cei ce se apropie de ea (Evrei 10, 1).
În imnul „Împărate ceresc”, invocăm pe Duhul adevărului care pe toate le „plineşte”. Este de precizat, că Dumnezeu nu le împlineşte pe toate, ci numai pe cele bune; Dumnezeu nu poate fi chemat în ajutor la săvârşirea faptelor vicioase. Prin Hristos s-a plinit învăţătura şi cunoaşterea necesară împropierii darului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Duhul Sfânt, venit în lume, n-a adus învăţătură nouă, în plus faţă de Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt vine în ajutorul fiinţei noastre, care îşi are neajunsurile sale spre învăţa şi spre a-şi aduce aminte de toate câte a învăţat Hristos prin servirea sa profetică în lume.
Mărturii că de la Dumnezeu a adus Iisus învăţătura sa sublimă, sunt minunile săvârşite în cadrul propovăduirii sale, cea mai mare minune fiind învierea sa din morţi. Ca profet a prezis în trei rânduri, în formă cu totul explicită, patimile, moartea şi învierea sa din morţi. A prezis şi în formă simbolică, prin cuvintele: „Dărâmaţi templul acesta şi-l voi ridica (la loc) în trei zile” (Ioan 2, 19). Pentru aceasta, sinedriştii aveau să-l ţină de rău la judecată (Matei 26, 61). Iisus însă nu s-a referit la templul zidit din piatră ci la templul trupului său, locaşul faptic al dumnezeirii sale. Le-a invederat sinedriştilor, că dacă îl vor da pe el morţii, a treia zi va învia. A prezis Iisus sfârşitul mucenicesc al apostolilor săi: „Nu poate slugă mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). A vestit dărâmarea Ierusalimului: „adevăr vă grăiesc vouă, nu va rămânea piatră pe piatră…” (Matei 24, 2). La cina cea de taină, le-a vestit apostolilor că în acea noapte, toţi se vor sminti întru el, iar apostolului Petru i-a prezis, că mai înainte de cântatul cocoşului, de trei ori se va lepăda de Învăţătorul său (Matei 26, 31 şi 34).
Proorocii V.T. au împărtăşit poporului învăţătura dată lor de Dumnezeu. Prin servirea sa profetică, Iisus a propovăduit învăţătura dată în mod nemijlocit din izvorul dumnezeiesc, în virtutea faptului, că „este de o fiinţă cu (Dumnezeu) Tatăl” (din Crez).⁴ Este de precizat, că Hristos ca învăţător n-a avut o misiune de filozof, să convingă prin profunzimea consideraţiunilor sale. N-a fost nici un retor, care vorbind să caute a mişca prin focul talentului său de a vorbi. N-a fost nici savant, care să caute a demonstra prin exactitatea cercetărilor şi experienţelor şi a definiţiilor sale. Iisus a propovăduit poporului, mai ales acelora care au dorit să asculte cuvintele lui. Le-a vorbit de-a dreptul la suflet, în mod tainic cunoscându-le resursele graţioase, generozitatea, vitalitatatea şi afinitatea de a se ataşa unei cauze, ideilor înalte şi nobile.
În cea mai frumoasă, mai convingătoare şi zguduitoare cuvântare rostită cândva, atingând toate laturile activităţii omeneşti, s-a scos în evidenţă concepţia sublimă a Evangheliei lui Hristos, spiritul sfânt al principiilor sale morale, mărgăritare cu care creştinul împodobându-şi viaţa, se va putea simţi în veci fericit.