Promisiunea instituirii Tainei Sf. Euharstii

În expunerea vieţii şi activităţii lui Iisus, evanghelistul Luca a ştiut să pună evenimentele în legătură sincronică şi cu faptele istoriei profane. Cele comunicate despre Iisus sunt fapte concrete, istorice, ce s-au petrecut cu câteva decenii în urmă, în Palestina, în faţa multor martori oculari care trăiau şi puteau să mărturisească toate cele ce au văzut şi au auzit. Ca urmare, ştim despre tetrarhul Irod, că l-a internat pe Ioan Botezătorul în cetatea Machaerus, unde l-a şi decapitat. De îndată, ucenicii lui Ioan l-au înştiinţat pe Iisus despre moartea năpraznică a dascălului lor, fapt care – cu certitudine – l-a zguduit pe Iisus în întreagă fiinţa sa. A vărsat lacrimi pentru el şi s-a rugat Părintelui ceresc pentru odihna sufletului acestui devotat şi preaumil înaintemergător şi botezător al său. Mustrat de cuget, pentru nelegiuitele sale fapte, Irod a auzit despre prodigioasa activitate a lui Iisus în Galileia şi îl socotea a fi Ioan Botezătorul, care ar fi înviat din morţi. Se interesa de el şi căuta să-l vadă (Luca 9, 7-9).
Istoricul profan Iosif Flaviu (născut în anul 37), în ale sale „Antichităţi iudaice” (18, 5, 2), spune despre Ioan Botezătorul că era om drept şi-i îndemna pe iudei la dreptate şi pietate faţă de Dumnezeu, invitându-i să se boteze. Potrivit unei concepţii fariseice, Iosif Flaviu reducea rolul botezului lui Ioan la curăţirea trupului, hotărât potrivnică concepţiei creştine; Ioan boteza pentru iertarea păcatelor. Tot Iosif Flaviu spune, că unii dintre Iudei socoteau nimicirea oştirii lui Irod, în lupta din Arabia, ca pedeapsă divină pentru uciderea lui Ioan (Gheorghiu V., Introducere în Sf. Cărţi ale N.T., Cernăuţi, 1929, p. 210-211 ).
În aceste stări de lucruri, spre a nu se lăsa prins de Irod, căci nu sosise încă ceasul său, Iisus s-a decis să lase Galileia, pentru clipe de linişte şi odihnă. A luat cu sine pe apostolii săi şi s-a dus într-un loc pustiu, înspre oraşul Betsaida Iulias, din nord-estul Mării Tiberiadei. Plecarea lui din Capernaum n-a rămas neobservată. Mulţimile au prins de veste şi uitând de foame, de sete şi de oboseală, au înconjurat partea de nord a Mării Tiberiadei şi căutându-l pe Iisus, l-au aflat, spre a-i asculta cuvintele despre împărăţia lui Dumnezeu şi spre a le tămădui pe cei bolnavi. Ajungând la locul unde a debarcat Iisus cu apostolii, era acolo mulţime de popor, căci pe cale li s-au alăturat mulţi alţii din localităţile prin care au trecut.
De pe colina pe care s-a suit spre a se odihni (Ioan 6, 3), căutând spre mulţime, lui Iisus i s-a făcut milă de ei, „căci erau ca nişte oi fără păstor şi începu să-i înveţe”…(Marcu 6, 34). A coborât apoi Iisus la popor şi le-a tămăduit bolnavii. Când ziua a început să se plece spre seară (Luca 9, 16), au venit apostolii la Iisus şi i-au cerut să dea drumul mulţimii să meargă prin aşezările din împrejurime, să-şi procure de mâncare, căci erau în loc pustiu. „Daţi-le voi să mănânce” – le-a zis Iisus (Matei 14, 16). După spusele ap. Filip, de două sute de dinari, de care dispuneau ei atunci, nu se putea procura pâine, ca să ia fiecare ins măcar câte o bucăţică, spre a-şi potoli foamea. La rândul său, ap. Andrei, cunoscut ca mijlocitor în relaţiile cu Iisus, a spus că un băiat din mulţime are cinci pâini de orz şi doi peşti. Apostolii şi-au dat seama că e o cantitate mult prea redusă şi de o calitate săracă, spre a putea sătura mulţimea prezentă. Pentru Domnul Hristos însă pâinea şi peştii erau îndeajuns. De îndată, apostolii i-au invitat pe oameni să se aşeze pe iarbă, în cete de câte cincizeci şi de câte o sută de inşi. Aceasta era înainte de sărbătoarea Paştilor şi deşi pământul nelocuit de oameni era arid, totuşi iarba nu se uscase. Luând apoi Iisus cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a îndreptat ochii spre cer, a mulţumit Părintelui ceresc, a binecuvântat, a frânt şi a dat apostolilor să împartă mulţimii de oameni. Prin binecuvântarea sa, Iisus a scos pâinile şi peştii de sub blestemul căzut asupra întregii naturi, odată cu păcatul primei perechi de oameni. Alimentele au crescut atunci şi s-au înmulţit în mâinile apostolilor, încât toţi au primit îndeajuns şi s-au săturat căci şi puterea nutritivă a acestor alimente a fost deplină, spre a-i putea sătura pe toţi (Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, vol. II, Cernăuţi, 1927, p. 464-465). Risipă nu s-a făcut; s-au strâns douăsprezece coşuri de firimituri, al căror volum întrecea pe cel al pâinilor şi peştilor împreună, avut la început.
Minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor a fost evidentă. Iisus a oferit din plenitudinea puterii sale divine, spre a săvârşi minunea pe măsura trebuinţelor. Mulţimea de cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, a putut să fie apreciată datorită grupării în cete de câte cincizeci şi de câte o sută. Văzând minunea săturării mulţimii, poporul a recunoscut atunci, că Iisus este Proorocul ce avea să vină în lume (Matei 6, 14), adică cel prezis de Moise (Deut. 18, 15). În marele extaz, poporul era gata să-l ia cu sila ca să-l proclame împărat (Ioan 6, 15), căruia să-i jure credinţă şi să-i dovedească ascultare. Cunoscând gândurile celor de faţă, Iisus a ştiut cum să dea drumul mulţimii. În faptul serii, apostolii s-au întors cu barca la Capernaum, în vreme ce Iisus s-a retras în liniştea muntelui, ca să se roage.
Înmulţirea pâinilor şi peştilor, pentru săturarea minunată în pustie, este unicul episod, înainte de patimile Domnului, istorisit de toţi cei patru evanghelişti.
A doua zi, cei ce fuseseră la înmulţirea pâinilor, reîntorcându-se cu bărcile şi căutându-l, l-au regăsit pe Iisus la Capernaum. „Mă căutaţi – a zis Iisus – nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Agonisiţi-vă nu mâncarea cea pieritoare dar mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care vă va da-o Fiul Omului…şi să credeţi în acela pe care Dumnezeu l-a trimis… Părinţii voştri au mâncat mana în pustie, dar au murit… Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl meu vă va da, din cer, pâinea cea adevărată… Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii… Eu sunt pâinea vieţii, cine vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată…
Pâinea ce se coboară din cer este aceea, din care, dacă mănâncă cineva nu mai moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea care eu voi da-o este trupul meu pe care-l voi da pentru viaţa lumii… De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică şi eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Căci trupul meu este adevărată mâncare şi sângele meu adevărată băutură. Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el… Cel ce mă mănâncă va fi prin mine viu… Cine mănâncă această pâine va fi de-a pururi viu. Acestea le-a grăit Iisus, pe când învăţa în sinagoga din Capernaum” (Ioan 6, 26-59). Pericopa aceasta exprimă cu claritate şi precizie, întru totul neîndoielnic, promisiunea făcută de Domnul Iisus Hristos, pentru instituirea Sfintei Euharistii, ca Taină eternă a Noului Testament. În Sf. Taină a Euharistiei, însuşi Domnul Hristos este prezent, sub chipul pâinii şi al vinului. Prin prezenţa reală a Domnului Hristos, Sf. Euharistie este o continuare a misterului întrupării, constituind astfel, împreună cu dogmele Sf. Treimi şi respectiv a întrupării, misterul cel mai înalt şi mai sfânt al religiei noastre creştine (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 367-368).
Iudeii însă au cârtit, pentru că Iisus le-a zis: „Eu sunt pâinea ce s-a pogorât din cer” şi gâlceavă s-a iscat între ei, căci nu puteau să înţeleagă „cum poate acesta (adică Iisus) să ne dea trupul său
să-l mâncăm?” Ei nu s-au putut ridica mai presus de pâinea pe care au mâncat-o şi s-au săturat. Nu puteau să cugete la mâncarea cea nepieritoare pe care o promitea Fiul Omului că o va da, pâinea care s-a pogorât din cer. Aceasta – zice Iisus – „nu este ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va fi viu de-a pururi”.
Mai mult decât aceasta, chiar şi unii dintre ucenicii lui Iisus au spus că şi pentru ei „grea este acestă vorbă!” şi se întrebau zicându-şi: „Cine poate s-o asculte?” Hristos însuşi i-a întrebat dacă aceasta îi sminteşte? El ştia, că unii dintre ei, prea pământeşti fiind, nu se puteau ridica la cuvintele care sunt duh şi sunt viaţă, pe care Duhul o dă. Ca urmare, unii ucenici ai lui Iisus s-au dat înapoi şi n-au mai umblat cu El. Fireşte, Iisus n-a ţinut cu de-a sila să meargă cu El; le-a respectat pe deplin libertatea lor morală, spre a acţiona fiecare, aşa cum îi dictează cugetul.
Şi celor doisprezece apostoli ai săi le-a solicitat Iisus să se verifice, grăind: „NU vreţi şi voi să vă duceţi? căci ştia cine sunt cei care nu cred şi – în mod cert – ştia „cine este cel ce avea să-l vânză”. „Doamne, la cine ne vom duce? – a grăit atunci Simon Petru, în numele apostolilor – Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut, că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6, 60-69).
Domnul Hristos a întemeiat pe pământ o împărăţie spirituală, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Despre această împărăţie a vorbit Iisus mulţimii de oameni, în acel loc pustiu, înainte de înmulţirea pâinilor. Ca şi trupurilor, şi sufletelor le este foame şi sete. Le este foame sufletelor după o hrană spirituală, după pâinea care s-a pogorât din cer, dătătoare de viaţă veşnică. Nimeni nu-şi poate da singur viaţa; aceasta trebuie să-i fie dată de Cel ce este izvorul vieţii şi dătătorul de viaţă (Bougaud L., Iisus Hristos, trad. de C. Ceruleanu, ed. II, Bucureşti, 1938, p. 252-253).
La fântâna din Sihar, Iisus i-a zis femeii samaritence: „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Cel ce va bea însă din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el izvor de apă izvorâtoare întru viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).
În ziua cea de pe urmă – ziua cea mare a sărbătorii corturilor – Iisus a stat între Iudei şi cu glas puternic a rostit: „De însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Celui ce crede în mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui – precum a zis Scriptura” (Ioan 7, 37-38). ” Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea să ia în dar din apa vieţii!” (Apoc. 22, 17).
Pe când israelitenii rătăceau prin pustie şi cârteau împotriva lui Moise, Domnul Dumnezeu a făcut să cadă mana din cer, deci le dete să mănânce pâine din cer (Ieşire 16, 2-4). Oricât de minunată a fost înmulţirea pâinilor în loc pustiu, aceasta a fost doar un semn prevestitor a ceea ce avea să fie. Iisus Mântuitorul a făcut să vină din cer o mâncare mai aleasă, pâinea lui Dumnezeu, care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii (Ioan 6, 33).