Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!

Din descrierea vieţii lui Iisus, redată de cele patru Evanghelii, reiese cu claritate, că El n-a fost numai om, ci şi Dumnezeu, în una şi aceeaşi persoană, în unul şi acelaşi timp. Din modul în care a răbdat patimile şi chinurile morţii, a rezultat afirmaţia, că moartea lui pe cruce a fost demnă de Dumnezeu. Învierea lui din morţi, cea mai mare şi mai strălucită minune, constituie cea mai puternică dovadă a dumnezeirii lui, precum şi mărturia originii dumnezeieşti a creştinismului. Învierea lui Iisus este piatra de temelie a creştinismului; cu ea stă şi fără de ea cade întreaga credinţă creştină. După cuvintele sf. ap. Pavel: “Dacă Hristos n-a înviat, deşartă este atunci predica noastră, deşartă este şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).
Adversarii religiunii creştine recunosc, că atâta timp, cât va exista credinţa în învierea lui Hristos, învăţătura şi Biserica lui nu vor putea fi zdruncinate. Aceasta i-a determinat să-şi concentreze atacurile pentru tăgăduirea învierii lui Hristos. Pronia cerească a rânduit ca să fie atâţia martori ai învierii celei de a treia zi a lui Hristos, referitor la toate împrejurările, încât să nu fie nici o faptă din istoria sfântă sau profană care să fie dovedită până la atâta evidenţă, precum e dovedită învierea Domnului Hristos.
Într-adevăr, mulţi sunt martorii învierii lui Hristos. S-a arătat Domnul femeii Maria Magdalena, în timp ce stătea la gura mormântului şi plângea (Ioan 20, 16). Femeile mironosiţe, care dis-de-dimineaţă au venit cu miresme la mormânt, au aflat piatra răsturantă de pe mormânt. Auzit-au de la înger, că s-a sculat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu (Luca 24, 1-2 şi ipacoi la Duminica Paştilor).
La cele spuse de femeile mironosiţe, apostolii Petru şi Ioan au alergat într-un suflet la mormânt şi au văzut giulgiurile zăcând
şi -separat – mahrama care fusese pe capul lui Iisus (Ioan 20, 3-7).
În aceeaşi zi de duminică, li s-a arătat Iisus la doi ucenici, Luca şi Cleopa, pe drumul ce duce de la Ierusalim la Emaus. Înspre seară fiind, a rămas Iisus cu ei. În Emaus a stat cu ei la masă. După cum a binecuvântat pâinea, a frânt-o şi le-a dat lor, şi-au dat seama că este Iisus, care s-a făcut apoi nevăzut de lângă ei (Luca 24, 30-31).
În acelaşi ceas, cei doi ucenici s-au întors la Ierusalim, la apostoli, care stăteau adunaţi cu cei ce se ţineau de ei şi spuneau că a înviat Domnul, precum şi că i s-a arătat lui Simon-Petru (Luca 24, 34).
Pe când vorbeau ei acestea, Iisus a stătut în mijlocul lor, i-a liniştit şi i-a încredinţat că este El. “Pipăiţă-mă şi vedeţi, că duhul carne şi oase nu are, cum mă vedeţi pe mine având”. În faţa lor, Iisus a mâncat o bucată de peşte fript şi fagure de miere (Luca 24, 36-43). De această dată apostolul Toma nu era cu ei, când a venit Iisus. Apostolii i-au spus apoi că l-au văzut pe Domnul, la care Toma le-a răspuns, zicând: “Dacă nu voi vedea, în palmele lui, semnul piroanelor, dacă nu voi pune degetul în semnul piroanelor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui – nu voi crede!” (Ioan 20, 25).
În şirul arătărilor lui Iisus, vom zăbovi acum la cele întâmplate a opta zi după învierea sa din morţi. Apostolii, înăuntru în casă fiind şi Toma împreună cu ei, a venit Iisus, uşile fiind încuiate şi le-a grăit: “Pace vouă!” Adresându-se lui Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. A exclamat atunci Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!…Că m-ai văzut, Tomo, ai crezut – i-a grăit Iisus – Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 27-29).
De la batjocura răstignirii pe culmea Golgotei, Toma era unul dintre cei mai zdruncinaţi apostoli. Altă dată, el spunea că e gata să moară alături de Învăţătorul său (Ioan 11, 16). În vremea patimilor credinţa i s-a întunecat şi a fugit împreună cu ceilalţi apostoli. De îndată ce flacăra ce-i aţâţa credinţa a fost îngropată, sufletul său se stinse, îngheţă şi îşi recăpătă firea care căuta prin simţuri lucrurile pipăibile şi numai acelora le dădea crezare; nu era înclinat să creadă din auzite. A respins cu promptitudine încercarea apostolilor care sperau să-i aducă o bucurie, împărtăşindu-i vestea învierii lui Hristos. S-a lepădat de credinţă, de acest văz al sufletului, care este mai presus de oricare simţ. Prin această lepădare, a rămas Toma în întunericul orbirii sufleteşti, până ce Hristos, Lumina lumii, avea să-l scoată din întuneric, spre a-i reda lumina vieţii (Ioan 8, 12).
După ce s-a convins asupra persoanei lui Iisus, înviat din morţi, prin mijlocirea simţurilor telurice, Toma a făcut mărturisirea de care s-a învrednicit, spre a deveni unul dintre personajele cele mai cunoscute din lume. Prin darul său, Hristos a vrednicit până şi pe cei ce l-au batjocorit şi s-au lepădat de el. A revărsat din harul său asupra lui Toma, care dacă s-a îndoit în credinţă, şi-a revenit şi a recunoscut veşnica putere şi dumnezeire a Fiului Omului.
Empiriştii şi pozitiviştii, care reduc cunoaşterea la experienţa senzorială şi respectiv cu pretenţia de a limita cunoaşterea strict la faptele pozitive, confirmate de experienţă, au făcut din apostolul Toma un protector al lor. Despre el, atâta ştiu ei, că până nu va atinge cu mâna, nu va crede, acest răspuns părânduli-se a fi suprema culme a judecăţii omeneşti. După socoteala lor, realitatea în întregime s-ar rezuma la ceea ce cade sub simţuri şi mai ales al pipăitului. O, de le-ar trece prin minte să deschidă Sfânta Carte şi să citească cele întâmplate a opta zi de la învierea lui Hristos. Spre veşnică aducere aminte, că Toma a crezut după ce a văzut, ca o a zecea fericire, au fost rostite de pe buzele lui Iisus cuvintele: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Această memorabilă sentinţă se referă la cunoaşterea prin credinţă a lui Dumnezeu şi a lucrurilor lui, care rămân tăinuite firii noastre pământeşti. Văzul trupesc nu se poate ridica la vederea existenţei supranaturale, pe care mână omenească nu o va putea pipăi vreodată. Cei cinci portari ai săi, care sunt simţurile, nu-i oferă omului posibilitatea cunoaşterii lumii transcendente, adică aceea care trece peste limitele experienţei.
Cu un fel de uşurinţă, ap. Toma este considerat a fi reprezentantul tipic al omului necredincios. O legendă străveche spune că pentru îndoiala sa de credinţă, ap. Toma ar fi rămas cu un semn până la moarte – cu mâna roşie de sânge. Greşită judecată, că nu poate fi stabilită asemănare între îndoiala de credinţă a apostolului Toma şi necredinţa lumii îndeobşte. Toma a avut o îndoială de credinţă care îl determina să-l caute pe Domnul. A avut o suferinţă care i-a scos boala din suflet. Pentru noi, ap. Toma rămâne un sfânt, măcar că n-a putut să creadă că Iisus a înviat din mormânt, fără a se fi încredinţat în chip palpabil. Ca urmare a îndoielii sale, după şapte zile, a îngenunchiat la picioarele lui Iisus spre a-l mărturisi ca Domnul şi Dumnezeul său. Nu credinţa în genere însă este grea suferinţă sufletească ce caută doctorul, ci caută să scape de Domnul, spre a putea păcătui apoi în voie.
De pe poziţii de necredincioşi, unii cercetători într-ale ştiinţei pe baza experimentului, cu ajutorul microscopului şi al telescopului, au ajuns să spună, că Dumnezeu nu există, fiindcă nu cade sub simţuri. Pe baza unui fin simţ religios, care oferă posibilitatea pătrunderii în domenii ce depăşesc limitele de sesizare a celor cinci simţuri, Augustin (354-430), celebru filozof şi teolog, în ale sale Confesiuni, a concluzionat: Am întrebat soarele, luna, stelele şi ca răspuns: nu suntem Dumnezeu, caută deasupra noastră (Interogavi solem, lunam, stellas et responderunt: non sumus Deus, quaere super nos).
Dacă printre savanţi, în genere, sunt rare cazurile de necredinţă tot aşa de adevărat este, că în poporul nostru numai sporadic se întâlnesc cazuri de necredinţă. Poporul român şi necredinţa sunt două noţiuni antipodice şi nu se întâlnesc în folclorul neamului nostru creaţii de natură ateistă. Este sugestivă întrebarea proverbului, într-o versiune străină: Cine va trece prin pădure, fără să găsească o uscătură? Pentru astfel de necredincioşi, fie din cauza solidarizării cu păcatul, fie din absenţa simţului religios, oricât am multiplica numărul mărturiilor asupra învierii Domnului, tot n-ar constitui suficiente probe pentru dumnezeirea lui Hristos.
Prin salutul creştinesc: Hristos a înviat!, cu răspunsul: Adevărat, a înviat!, creştinii cucernici ai neamului nostru mărturisesc timp de patruzeci de zile – credinţa în învierea lui Hristos. Prin aceasta, duc pretutindeni vestea pe care apostolii, cu bucurie au dus-o, ei mai întâi, în căile propăvăduirii sfinte (cf. Fapte 1, 1-8, în Apostolul din Dumnica Paştilor) în Ierusalim, în Iudeia şi în Samaria şi până la marginea pământului.

Lasă un răspuns