Întreaga viaţă de pe pământ a Mântuitorului Hristos a fost o rugăciune închinată lui Dumnezeu-Tatăl şi biruinţei lui în lume. Alături de pilda vieţii sale de rugăciune – cu fapta – prin Evanghelia sa Mântuitorul a dat lumii şi învăţătura Sa despre rugăciune, propovăduită cu cuvântul. Aceasta din urmă este în deplină concordanţă cu pilda vieţii Sale.
În Predica de pe Munte a început Iisus învăţătura despre rugăciune prin arătarea părţii negative. Pentru că rugăciunea este vorbire a omului cu Dumnezeu, săvârşită între sufletul omului şi Dumnezeu, ea nu trebuie să fie făcută spre a fi văzută de oameni, cum obişnuiau fariseii. De preferinţă, acestora le plăcea să se roage prin colţurile uliţelor, stând în picioare, ca să se arate oamenilor (Matei 6, 5). Păzind „pravila la vremea hotărâtă a ei” (Ieşire 13, 10), dacă pe farisei i-a surprins ora rugăciunii pe cale, n-au stat la îndoială să-şi pună semnele specifice şi să se roage în colţurile străzilor, în văzul a cât mai multă lume. O astfel de rugăciune nu era un rod al necesităţii interne a sufletului, ci de dragul de a fi văzuţi şi lăudaţi de oameni. Pentru lipsa de concordanţă între interiorul sufletului lor şi modul în care ei se arătau în faţa lumii, numiţi au fost a fi făţarnici. Laudă luând de la oameni, pentru astfel de rugi care nu s-au înălţat la tronul ceresc, n-au mai fost îndreptăţiţi la răsplată şi de la Dumnezeu (Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, vol. II, Cernăuţi, 1927, p. 246-247).
O altă latură negativă, reliefată în învăţătura despre rugăciune, se referă la rugăciunea păgânilor. „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, că ei cred că în poliloghia lor vor fi ascultaţi, deci nu vă asemănaţi lor” (Matei 6, 7-8). Păgânii aveau zei care erau lucruri moarte, închipuiri omeneşti, aşa că nu erau în stare nici să asculte şi nici să le împlinească cererile. Păgânii rosteau rugăciuni îndelungi, crezând că astfel vor fi auziţi şi-i vor determina pe zei să le împlinească rugile. Pe muntele Carmel, slujitorii lui Baal s-au rugat de dimineaţă până la amiază, să aducă foc asupra viţelului de jertfă, dar în zadar. „Strigaţi cu glas tare, căci el este
dumnezeu! – le-a zis proorocul Ilie -. Poate se îndeletniceşte cu ceva, sau s-a dus încotrova, sau călătoreşte, sau doarme, ca să se trezească din somn” (I Regi 18, 26-27). După cuvântul Ap. Pavel: „Nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea cu aurul, sau cu argintul, sau cu marmora cioplită de meşteşugul şi de închipuirea omului…Dumnezeu nu e departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17, 27 şi 29). „El ştie de ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8). Nu prin vorbă multă îl va determina omul pe Dumnezeu ca să-i împlinească cererea; esenţial este ca rugăciunea să izvorască din adâncul sufletului lui.
În templu, fariseul din parabolă a ocupat locul dinainte şi cu ţinută îngâmfată – stând drept – nu şi-a recunoscut nici un păcat. Mai mult decât atât, a aruncat cuvinte de dispreţ faţă de vameşul ce se ruga în apropiere, socotindu-l a fi păcătos. S-a lăudat către Dumnezeu, că posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială din ce agoniseşte. El este exemplul tipic al fariseului mândru şi făţarnic, total lipsit de evlavie şi smerenie. Fără simţământul de căldură sufletească, specifică stării de rugăciune, fariseul a ţinut doar să fie văzut şi lăudat de oameni. Pretinsa lui rugăciune n-a putut străbate cerurile spre a fi ascultată de Dumnezeu. El şi-a luat plata şi lauda de la oameni şi n-a mai primit răsplată din partea lui Dumnezeu.
O, dar cu ce zbucium al inimii şi bătându-şi pieptul, vameşul de departe stând, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, se ruga, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 10-14). Recunoscându-şi păcatele şi puţinătatea vredniciei sale , cu ce cucernicie şi adâncă smerenie a implorat el milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu! O astfel de rugăciune făcută cu toată căldura şi devotamentul, răzbate până la tronul ceresc şi este satisfăcută şi în ceasul de acum, precum şi în veacul ce va să vie, la arătare. Este firesc deci, ca vameşul să se fi întors mai refăcut sufleteşte – mai îndreptat – la casa sa, decât fariseul.
Pentru ca rugăciunea să fie ascultată şi împlinită de Dumnezeu, i se cere omului să se ferească de privirile oamenilor. „Tu când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta roagă-te Tatălui tău celui într-ascuns şi Tatăl tău, care vede într-ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). În liniştea camerei, îi este propice omului să se roage cu toată smerenia, neconturbat de nimeni. Dumnezeu este duh şi pătrunde toate; nimic nu-i rămâne ascuns şi-i va răsplăti celui ce se roagă, după mare mila sa. Aceasta nu înseamnă că Mântuitorul ar fi împotriva cultului divin public; este însă împotriva tendiţei de a se închina spre a fi văzut de oameni. În comun se realizează unitatea sufletească între toţi cei ce se roagă şi se înalţă rugăciunea ca din partea unuia singur. Mântuitorul a luat parte însuşi la cultul de la templu şi izgonindu-i pe zarafi şi pe negustori cu cuvintele proorocului Isaia (56, 7), a grăit: „Casa mea, casă de rugăciune se va chema…” (Marcu 11, 17).
La fântâna lui Iacob, din Sicar, Iisus i-a spus femeii samaritence, că „Duh este Dumnezeu şi cei ce i se închină lui cade-se să i se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). Expresiunea, „rugăciunea în duh”, se opune rugăciunii pur exterioare şi verbale, iar „rugăciunea în adevăr”, se opune unei rugăciuni false. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul condamnă fariseismul epocii sale şi al tuturor timpurilor, care se mulţumeşte cu o rugăciune materială, constând din formule care se repetă în mod mecanic. Aceasta este reprobarea rugăciunii rostite de pe vârful buzelor şi de lăudăroşenie, ca rugăciunea fariseică. Fiind o înălţare, un strigăt al sufletului către Dumnezeu, rugăciunea trebuie să izvorască din adâncurile conştiinţei. În rugăciunea adevărată, ca a vameşului, omul interior este cel care se roagă.
Rugăciunea fariseică, combătută de repetate ori de Domnul Hristos, se regăseşte la sectari, în lumea modernă şi contemporană. Asemeni fariseilor, sectarii se socotesc a fi desăvârşiţi împlinitori ai legii. După cum spune Elena White, în cartea sa „Calea către Hristos” (Budapesta, 1896, p. 129), pentru sectari nici un loc nu este nepotrivit spre a-şi îndrepta rugăciunea către Dumnezeu. Nimic nu ne poate opri, ca să ne îndreptăm inimile noastre în rugăciune călduroasă către Dumnezeu. În zgomotul străzilor, în mijlocul ocupaţiunilor şi afacerilor noastre de toate zilele, ne putem ruga lui Dumnezeu şi să implorăm ajutorul divin.
Sectarii au adoptat această comportare fariseică faţă de rugăciune, pe motiv de oportunitate. Şi se oferă astfel prilejul de a fi luaţi în seamă şi lăudaţi de oameni – condiţii favorabile de a câştiga aderenţi la secta lor. Se poate vorbi deci despre unii care pretind a fi zeloşi şi minuţioşi împlinitori ai cerinţei de a se ruga, făcând aceasta din mândrie deşartă, bătătoare la ochi şi spre a fi admiraţi de lume.
Pentru creştinul cucernic al zilelor noastre rămâne constatarea, că sentimentele de aroganţă şi mândrie, prezente în rugăciunea făţarnicilor în genere, nu-şi găsesc motivarea în starea de adevărată convorbire a omului cu Dumnezeu. Dimpotrivă, adânca smerenie a vameşului din Evanghelie stăruie peste veacuri ca model clasic pentru sincera concentrare sufletească la rugăciune. În consecinţă, neîndoielnic este adevărul confirmat al sentiţei biblice (de la Luca 18, 14), care ne spune că „tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.