Iisus venise în Iudeia la sărbătoarea Paştilor. Şi iată, după zilele de sărbătoare, voia Iisus să meargă iarăşi în Galileia, şi pentru aceasta trebuia să treacă prin Samaria. A ajuns astfel la oraşul Sihar, unde este câmpul pe care Iacov l-a dat fiului său Iosif. Era acolo fântâna lui Iacov şi obosit fiind de călătorie, Iisus s-a aşezat lângă fântână; ucenicii săi se duseseră în cetate să-şi procure merinde. Era pe la ora şase din zi (adică amiaza) şi iată că o femeie samariteancă a venit să scoată apă. Iisus profită de ocazie şi-i cere femeii să-i dea să bea. Bine ştiind că iudeii nu se îngăduiau cu samaritenii, femeia a întrebat: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt samariteancă? Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce ţi-a cerut să bea – a grăit Iisus – ai fi cerut tu de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Samariteanca s-a mirat de cele spuse de Iisus, care nu avea cu ce să scoată apă din fântână. Eşti tu mai mare decât părintele nostru care ne-a lăsat această fântână, din care a băut el, feciorii şi turmele lui? De unde dar ai această apă vie?
Ca să schimbe vorba, Iisus i-a zis femeii să meargă şi să cheme pe bărbatul său, la care femeia i-a răspuns, că nu are bărbat. Drept ai răspuns, că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Cuprinsă de mirare, femeia i-a răspuns: văd că esti prooroc.
La întrebat atunci pe Iisus: Unde este locul în care se cade a ne închina? Părinţii noştri s-au închinat pe muntele Garizim, iar iudeii susţin că locul de închinare este la Ierusalim. Duh este Dumnezeu şi cel ce i se închină se cade a i se închina în duh şi în adevăr.
Zisu-i-a atunci samariteanca lui Iisus, că va veni Mesia, care se va numi Hristos şi acela va spune toate. Iisus a adăugat, zicându-i: Eu sunt acela (adică Mesia) care vorbeşte cu tine.
Femeia a lăsat atunci găleata la fântână şi s-a dus în grabă în oraş, cu sufletul la gură, să le spună localnicilor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut; nu cumva acesta e Mesia?” crezând spusele femeii, mulţi au pornit de îndată.
Într-acestea, ucenicii, întorcându-se au insistat cu rugămintea către Iisus să mănânce, la care Iisus a precizat, zicând: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să împlinesc lucrul Lui”.
Privind înspre cetate, se vedea mulţimea care ieşise şi venea spre ei. Voi ziceţi că mai sunt patru luni până la seceriş. Priviţi şi vedeţi, că holdele sunt albe şi gata pentru seceriş – le-a zis Iisus ucenicilor săi. Cel ce seceră primeşte plată şi adună roadă întru viaţa de veci, ca să se bucure şi cel ce samănă şi cel ce seceră. Se împlineşte aici şi sentinţa, că unul este sămănătorul şi altul este secerătorul.
Cei din cetate au venit la fântână, au stat de vorbă cu Iisus şi la invitaţia lor, Iisus a rămas la ei timp de două zile. Pe baza celor auzite, mai mult decât a celor spuse de femeia samariteancă, au crezut în Iisus. S-a adeverit întru totul că Iisus cu cheia sa de aur, în stare era să deschidă şi cele mai zăvorâte suflete. Samaritenii din cetate s-au convins, că Iisus este Mesia-Hristos, Mântuitorul lumii. Lui Dumnezeu se cade a-i aduce închinare în duh şi în adevăr, căci astfel de închinători doreşte (cf. Ioan 4, 3 – 42).
Merit de seamă îi revine şi femeii samaritence de care Iisus a ştiut să se apropie, câştigând-o pentru învăţătura sa, în plin câmpul samaritenilor, care datorită împrejurărilor istorice, au ajuns să se înstrăineze de adevărata credinţă în Dumnezeu. Iisus i-a promis femeii samaritence apa vie, spre a nu mai însetoşa şi a nu mai fi silită să vină la fântână, să scoată apă, spre a o duce în Sihar, unde îşi avea locuinţa.
În opoziţie cu apa moartă care uneşte şi încheagă membrele trunchinate, apa vie îi redă omului răpus viaţa şi puterile. Apa vie este apă nemuritoare, adusă de unele păsări şi anume şoimi şi vulturi, de la fântâna, a cărei apă curge prin munţii care se bat în capete şi numai cu riscul de mare primejdie o pot dobândi (Şăineanu L., Dicţionar universal al limbei române, ed. a IX-a).
Sfânta Scriptură ne prezintă mărturii valoroase despre apa vie şi binefăcătoare. Proorocul Isaia (12, 3) ne-a lăsat îndemnul: „Scoateţi-vă apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”. Acelaşi prooroc exprimă jertfelnicia şi bunătatea lui Dumnezeu, oglindite prin versetul: „Eu voi vărsa apă peste pământul însetat şi pâraie de apă în pământul cel uscat. Vărsa-voi din Duhul meu peste odrasla ta şi binecuvântarea mea peste mlădiţele tale” (Isaia 44, 3). Şi iarăşi: „Cei ce sunt însetaţi, veniţi şi beţi apă şi cei care nu aveţi arginţi, duceţi-vă şi cumpăraţi şi mâncaţi, mergeţi şi cumpăraţi fără parale, fără de plată …” (Isaia 12, 3).
Cele făgăduite prin rostul proorocului Ioil (3, 1), au fost reluate în cuvântarea apostolului Petru, după Pogorârea Duhului Sfânt: „Iar după acestea, turna-voi din Duhul meu peste tot trupul şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri vise vor visa, iar tinerii voştri vor vedea vedenii” (Fapt. ap. 3, 16 – 17).
Odată cu pâinea care se pogoară din cer, Iisus a promis şi apa vieţii: „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). La sărbătoarea corturilor, stând Iisus între ei, în templu, cu glas puternic a rostit: „Cui îi este sete, să vie şi să bea. Cela ce crede în Mine, râuri de apă vie – precum a zis Scriptura – vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a fost zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred într-însul, căci până atunci Duhul nu fusese dat, pentru că Iisus nu fusese încă preamărit” (Ioan 7, 37 –39). Pe aceeaşi linie se înscrie şi chemarea: „Cel însetat să vie. Cui îi este voia, să ia în dar din apa vieţii” (Apoc. 22, 17).
În cadrul convorbirii de la fântâna din Sihar, femeia samariteancă a ajuns la convingerea că Iisus este prooroc. Mai mult decât aceasta, convorbirea cu Iisus s-a încheiat cu chemarea adresată locuitorilor cetăţii să vină şi să vadă dacă omul care i-a spus ei toate câte a făcut este Mesia. Faţă de numărul celor care au crezut în Iisus, datorită spuselor femeii samaritence, mult mai mulţi au fost cei ce au crezut în cuvântul lui Iisus, după două zile de activitate în cetatea Samariei convingându-se că El este adevărat Mântuitorul lumii.
Sf. ap. Andrei, cel întâi chemat la apostolie, căutându-l şi aflându-l pe fratele său Simon, acestuia i-a spus: „Găsit-am pe Mesia (adică, în tâlcuire, pe Hristos)”, (Ioan 1, 42). De asemenea, Filip din Betsaida, chemat la apostolie, aflându-l pe Natanail, i-a grăit: „Găsit-am (pe acela) despre care a scris Moise în Lege şi au scris profeţii, pe Iisus …” (Ioan 1, 46).
Obosit de călătorie îndelungă, în arşiţa soarelui, lui Iisus i-ar fi priit odihna de recreere lângă ghizdurile fântânii lui Iacov de lângă Sihar. Întâlnind însă un suflet care umbla pe căi rătăcite, a renunţat nu numai la mâncare, ci şi la odihna de refacere a puterilor, spre a salva un astfel de suflet. Aducând-o pe îndelete pe femeia samariteancă la lumina cunoştinţei, ea a îndeplinit o activitate în slujba unui întreg oraş, chiar dacă roadele din plin aveau a fi culese de alţii care n-au sămânat. Iisus a ajuns astfel a fi recunoscut cu adevărat ca Hristos Mântuitorul, într-o lume care îşi dorea izbăvirea.