Primatul papal, la lumina mărturiilor biblice

Biserica este comunitatea celor care cred în Iisus Hristos şi îşi desfăşoară viaţa după învăţătura Lui. Domnul Iisus Hristos este capul Bisericii, căci Dumnezeu „l-a dat pe El cap Bisericii, ca una care este trupul lui, împlinirea celui ce împlineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23) şi iarăşi, Hristos „este capul trupului, adică al Bisericii, cel ce este începutul, întîul născut din morţi, ca să fie întru toate cel din frunte” (Coloseni 1, 18).
Biserica, instituţie văzută, are lipsă şi de o autoritate văzută, misiune pe care Domnul Hristos a încredinţat-o apostolilor prin cuvintele: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt. Drept aceea, mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 18-20), şi „oricîte ve-ţi lega pe pămînt vor fi legate şi în cer, şi oricîte ve-ţi dezlega pe pămînt vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18). Acestă autoritate a dat-o tuturor apostolilor ca unei adunări nedivizate şi fiecăruia dintre apostoli, în parte, în sfera lui proprie de activitate.1 În virtutea acestei încredinţări, apostolii s-au adunat, ca împreună să aleagă pe Matia, în locul lui Iuda, vînzătorul (Fapte 1, 21-26). La fel au procedat pentru orînduirea celor sapte diaconi (Fapte 6, 1-6). În cazurile mai deosebite, se dădea încredinţare la doi sau mai mulţi apostoli. Aşa au fost trimişi împreună apostolii Petru şi Ioan, în Samaria, pentru împărtăşirea darului Duhului Sfînt celor care s-au botezat. „După ce au cunoscut darul ce mi-a fost hărăzit mie – spune Sf. Ap. Pavel – Iacob şi Chefa şi Ioan, care sînt socotiţi ca stîlpi ai Bisericii – mi-au dat, mie şi lui Barnaba, mîna dreaptă de întovărăşire, pentru ca noi să binevestim între neamuri, iar ei între cei tăiaţi împrejur” (Galateni 2, 9).
În acest duh al înţelegerii a fost respectat adevărul creştinismului în Biserica ortodoxă, păstrătoarea creştinismului primar şi a caracterului pe care el l-a avut în timpul clasic al unităţii Bisericii.2
În contradicţie cu specificul Ortodoxiei, romano-catolicismul prezintă o deosebire fundamentală, prin învăţătura despre supremaţia papei sau primatul papal, care imprimă un colorit specific întregii vieţi bisericeşti a catolicismului. În baza primatului papal, i se atribuie papei „calitatea de cap văzut al Bisericii sau de locţiitor al lui Hristos” în Biserică.3 Papa este considerat astfel „conducătorul cel mai înalt al Bisericii”, fapt care a format cauza principală a marei schisme de la 1054, supremaţia papală neavînd temei nici biblic nici de istorie.4
Episcopii Romei şi-au întemeiat primatul papal pe pretinsul primat jurisdicţional al apostolului Petru şi ca descendenţi la episcopie ai acestui apostol. Apreciez ca necesară considerarea tezei privitoare la primatul papal, la lumina mărturiilor biblice.
După mărturisirea de credinţă a apostolului Petru, în numele tuturor apostolilor că Iisus este Fiul lui Dumnezeu celui viu, Domnul Hristos l-a fericit şi a ţinut să-l înzestreze pe Ap. Petru cu putere spre a înfrunta puterile vrăjmaşe: „Îţi voi da ţie, cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19). Prin aceste cuvinte, Domnul Hristos n-a intenţionat să-l înzestreze pe apostolul Petru cu o putere supremă în Biserică, după afirmaţia rom.-catolicilor, în dauna celorlalţi apostoli. De altfel, Domnul Hristos a dat această putere tuturor apostolilor săi (Matei 18, 18).
După a doua vestire a patimilor, a morţii şi a învierii Lui celei de a treia zi, revenind în Capernaum, oraşul său, Iisus i-a întrebat pe ucenici despre cele ce grăiseră între ei pe drum. Ei însă nu i-ai răspuns lui nimic. De fapt, pe cale, se priciseră unul cu altul, care dintre ei este mai mare. Cu nespusă îngăduinţă şi bunătate a sa, Iisus le-a zis atunci: „De vroieşte vreunul să fie întîiul, va fi cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Marcu 9, 33-35).
După a treia vestire a patimilor, morţii şi învierii Sale, Iacob şi Ioan, fii lui Zevedeu, i-ai cerut să le dea lor să şadă, unul de-a dreapta sa şi altul de-a stînga sa, întru împărăţia sa. A consiţit atunci Iisus, că ambii vor bea paharul suferinţei pe care-l va bea El şi se vor boteza cu botezul cu care avea să se boteze Mîntuitorul. Iacob a fost omorît cu sabia de către Irod (Fapte 12, 2), iar Ioan, părtaş la suferinţa întru Iisus, fost-a „în ostrovul ce se cheamă Patmos, pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus” (Apoc. 1, 9). Ceea ce au cerut este însă a se da celor pentru care s-a gătit. Spre a-i linişti pe toţi apostolii, a precizat Iisus, că „cei ce se socotesc domnitori au asupra lor putere şi mai marii lor le ţin în mînă; dar nu astfel trebuie să fie între voi; ci care dintre voi va vrea să fie mai mare, va fi slujitorul vostru şi care va vrea să fie întîiul, va fi tuturor slugă. Că şi Fiul omului n-a venit ca să i se slujească, dar ca să slujească şi să-şi dea sufletul preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 35-45).
Teologii romano-catolici aduc în sprijinul tezei primatului papal şi textul de la Luca 22, 31-32. La cina cea de taină, a instituit Iisus sacrificiul Legii celei noi, sub chipul pîinii şi al vinului, trupul şi sîngele său. Le-a spus apostolilor, că unul dintre ei îl va vinde. Apostolului Petru i s-a adresat cu cuvintele: Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grîu. Iară eu      m-am rugat pentru tine, să nu scadă credinţa ta. Şi tu oarecînd,     întorcîndu-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 31-32).
După Cina cea de Taină, Iisus a ieşit cu apostolii săi la Muntele Măslinilor şi le-a grăit lor zicîndd: „Toţi vă ve-ţi sminti întru mine în noaptea aceasta” (Matei 23, 31). Avea să se împlinească proorocia: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Zaharia 13, 7). Prin acestea le-a spus apostolilor, că vor veni momente grele pentru ei, nefiind ocoliţi de cursele satanei. Ap. Petru, încrezător în devotamentul său faţă de Domnul Hristos, făgăduieşte zicînd, că „dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti” (Matei 26, 33). La acest legămînt, cu amărăciune în suflet îi va fi grăit Iisus: „Astăzi nu va cînta cocoşul, pînă ce nu te vei lepăda de mine, de trei ori, cum că nu mă cunoşti” (Luca 22, 34). Iisus s-a rugat petntru Ap. Petru, spre ai întări credinţa şi spre a învinge uneltirile diavolului. La rîndul lui îi cere apostolul Petru ca şi el să-i întărească în credinţă pe ceilalţi apostoli, pentru că şi ei sînt în primejdie.
Din context reiese că Ap. Petru n-a fost mai puţin ispitit decît colegii săi de apostolie. În astfel de împrejurări şi în faţa paharului suferinţei, nu-şi găseşte sensul afirmaţia, că Mîntuitorul ar fi exprimat atunci supremaţia apostolului Petru asupra celorlalţi apostoli. Chiar Ap. Petru se afla în pragul căderii din treapta apostoliei, prin întreită lepădare de Domnul Hristos.
Al treilea loc biblic pe care romano-catolicii îşi întemeiază afirmaţia că Domnul Hristos ar fi dat autoritatea supremă numai apostolului Petru, este locul de la Ioan 21, 15-17.
După învierea sa din morţi, Domnul Hristos s-a arătat a treia oară ucenicilor săi, la Marea Tiberiadei. După ce a prînzit împreună cu apostolii, Iisus s-a adresat apostolului Petru cu întrebarea dacă îl iubeşte mai mult decît ceilalţi apostoli. Răspunsul apostolului a fost: „Da, Doamne tu ştii că te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii mei”. A întrebat Iisus a doua oară dacă-l iubeşte şi i s-a răspuns: Paşte oile mele. Întrebat a treia oară, ap. Petru s-a întristat şi i-a răspuns: Doamne, Tu ştii toate; Tu ştii că te iubesc. Paşte oile mele – i-a răspuns iarăşi Iisus. De aici au dedus teologii rom.-cat., că Iisus i-ar fi încredinţat apostolului Petru autoritatea supremă, neglijîndu-i pe ceilalţi apostoli. De fapt nu este o încredinţare de unic păstor suprem al Bisericii dată apostolului Petru, mai presus decît colegii lui de apostolie. De această dată Domnul Hristos l-a reaşezat pe Simon Petru în demnitatea apostoliei, din care a căzut, prin întreita lepădare, în noaptea patimilor. Întristarea ce l-a cuprins pe Simon Petru după a treia întrebare ne confirmă convingerea, că aposolul Petru şi-a adus aminte că s-a lepădat de trei ori de Iisus. Era necesară deci o întreită lucrare pentru reaşezarea lui în demnitatea apostoliei.
În Evangheliile sinoptice, ap. Petru ocupă mereu capul listei, „cel dîntîi (primus) Simon, ce se zice Petru” (Matei 10, 2). Rom.-catolicii îl consideră a fi căpetenia apostolilor (= princeps apostolorum) în noua împărăţie a lui Dumnezeu, al cărei păstor urma să fie el5 şi pe care – zice Bougaund – Iisus „îl înălţase atît de sus”,6 ca pe „cel dîntîi păstor, îndată după Hristos,7 ca „locţiitorul (vicarul) unui Dumnezeu răstignit”.8 Din aceleaşi considerente, nefondate biblic, s-a afirmat că Ap. Petru „lăsat-a în urmă-i o dinastie neîntreruptă de vicari ai lui Hristos”.9
Apostolul Petru a fost cel mai în vîrstă dintre toţi apostolii Domnului Hristos. Pentru tăria credinţei lui, a fost cinstit de Domnul Hristos cu numele de Petru. Fără de a fi mai presus de ceilalţi apostoli, a luat cuvîntul în numele apostolilor. Prin cuvîntul său, Domnul Hristos i s-a adresat adeseori, în interesul tuturor apostolilor. N-a fost socotit a fi singurul stîlp al Bisericii (Galateni 2, 9). Vrădnicia aposolului Petru, în rîndul apostolilor, s-a vădit ca primul între egali (=primus interpares). Sf. Ap. Pavel, cel din urmă chemat la apostolie, spune despre sine „că întru nimic n-am rămas mai prejos decît cei mai de frunte apostoli” (II Corinteni 11, 5).
După sinodul apostolilor (între anii 50 şi 52), ap. Petru s-a dus în Antiohia. Aici, între disputa dintre creştini a stat de partea creştinilor dintre Iudei, care se separau la masă de creştinii dintre Elini. Pentru aceasta, Ap. Pavel i-a cerut socoteală Apostolului Petru, că nu se poartă în conformitate cu învăţătura Evangheliei şi „l-a înfruntat căci era vrednic de înfruntare” (Galateni 2, 11). Reiese deci, că ap. Petru n-a avut autoritate supremă faţă de toţi apostolii, dacă pentru abaterea săvîrşită, a îngăduit a fi tras la răspundere şi mustrat de ap. Pavel, cel mai nevîrstnic dintre apostoli.
Sf. ap. Petru n-a exercitat un primat de jurisdicţie asupra celorlalţi apostoli şi nici ceilalţi apostoli nu i-au recunoscut un astfel de primat.10 Ap. Petru a dat socoteală apostolilor din Ierusalim despre botezul sutaşului Corneliu din Cezareia împreună cu toată casa sa (Fapte 11, 1-24); este vorba despre primirea păgînilor la creştinism. Dacă ap. Petru ar fi fost încredinţat cu autoritatea supremă în Biserică, nu ar fi fost cazul să se justifice pentru faptele săvîrşite în sfera sa de activitate.
Eliberat din temniţa lui Irod Agripa, cu concursul unui înger, Sf. Ap. Petru „a ieşi şi s-a dus aiurea” (Fapte 12, 17). S-a interpretat, fără temei, că prin aiurea (= alt loc) ar trebui să se înţeleagă oraşul Roma.11
Din I Petru 1, 1, se deduce, că acest apostol a propăvăduit în Bitinia, Asia, Capadochia, Galatia, Pont şi la urmă în Babilon (I Petru 5, 13).12 La finele secolului al II-lea, unii apreciau, că prin Babilon ar trebui să se înţeleagă Roma,13 care era tot atît de coruptă ca şi odinioară Babilonul. În Apocalips 18, 10 şi 21, prin Babilon se înţelege a fi Roma. Într-o epistolă nu este cazul de a pune un nume figurat, în locul adevăratului nume al localităţii din care e scrisă epistola.14
Din Biblie nu desprindem alte indicii privitoare la activitatea Sf. Ap. Petru în afara Palestinei.15 Misiunea dată apostolilor de Domnul Hristos a fost de a merge şi a învăţa toate neamurile şi de a le orîndui episcopi, dar nu de a se stabili ei înşişi în anumite localităţi, ca episcopi.
Cînd într-o epistolă autorul se adresează mai multor persoane sau localităţi, este firesc să înceapă cu cele mai de aproape, spre a încheia cu cele de mai departe şi nu invers. Pentru înşirarea ţărilor din I Petru 1, 1, este firească adresarea din Babilon; din Roma ar fi o înşirare în sens invers celui firesc. Din modelul de adresare a epistolei reiese, că epistola I Petru n-a fost scrisă din Roma.16
Prin înţelegere, ap. Pavel şi Barnaba au fost încredinţaţi să propăvăduiască Evanghelia la neamuri (Elini), popoare păgîne situate spre Apus de Palestina, iar Iacob, Chefa şi Ioan între iudei (Galateni 2, 9), împrăştiaţi mai ales spre Răsărit de Palestina. Este firesc deci ca ap. Petru să se fi dus şi la Babilon, de unde să fi adresat epistola celor aleşi, pe care îi îmbrăţişează împreună cu Marcu, fiul său (I Petru 5, 13), care era cu ap. Petru, cînd acesta scria I-a sa epistolă. Pe de altă parte, din epistolele sf. ap. Pavel se ştie, că Marcu, nepotul lui Barnaba, se afla temporar cu Pavel în Roma          ( Coloseni 4 , 10 şi Filimon v. 24). Marcu a putut să fie un timp cu ap. Petru în Babilon, iar un alt timp cu Pavel în Roma. Ap. Pavel, cere să-l trimită pe Marcu la Roma, fiindu-i de mare folos la slujbă (II Timotei 4, 11). S-ar putea ca în I Petru să fie vorba despre un alt Marcu, poate fiu după trup al apostolului Petru. Prin urmare, numele Marcu din I Petru nu dovedeşte că prin Babilon s-ar înţelege Roma, şi că ap. Petru ar fi scris din Roma I-a sa epistolă.17
Se ştie că ap. Pavel a fost trimis captiv în Italia şi a predicat în Roma timp de doi ani (Fapte 27 şi 28). Este de menţionat că nici în epistola către Romani şi nici în epistolele adresate de el din Roma nu face vreo referire la vreo relaţie a ap. Petru cu Roma. Biblia nu ne spune că biserica Romei a fost înfiinţată de ap. Petru. Ap. Pavel însuşi le spune Romanilor, că rîvna lui a fost să binevestească Evanghelia, dar nu în locurile unde a ajuns numele lui Hristos, „ca să nu clădesc pe temelia altora” (Romani 15, 20).
Pe temeiul Sf. Scripturi rezultă, că nu avem indicii biblice sigure despre activitatea sf. ap. Petru în Roma. În această privinţă, se impune cu necesitate să se apeleze la Sf. Tradiţiune.
Cert este, că la lumina mărturiilor biblice, se constată cu claritate, că ap. Petru n-a fost înzestrat de Domnul Hristos cu autoritatea de primat jurisdicţional asupra tuturor apostolilor. În consecinţă, episcopii, urmaşi ai sf. ap. Petru nu sînt îndreptăţiţi să pretindă un primat de jurisdicţie în Biserica lui Hristos.

1 Popovici E., Istoria bisericească universală, cartea I, ed. II-a, Bucureşti, 1925, p. 247-248.
2 Mihălcescu I., Compediu de teologie simbolică, Bucureşti, 1902, p. 19.
3 Svetlov P., Învăţătura creştină în expunere apologetică, trad. de S. Bejan şi C. Tomescu, vol. I, Chişinău, 1935, p. 180.
4 Andrutsos H., Dogma Bisericii ort. răsăritene, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 312.
5 Bougaud L., Iisus Hristos, trad. de C. Ceruleanu, ed. II, Bucureşti, 1939, p. 207-208.
6 Ibidem, p. 264.
7 Ibidem, p. 450.
8 Ibidem, p. 451.
9 Papini G., Viaţa lui Iisus, trad. de A. Marcu, ed. II, Bucureşti, 1941, p. 546.
10 Popovici E., op. cit., p. 252-253.
11 Ibidem, p. 211.
12 Ibidem, p. 172.
13 Ibidem, p. 174.
14 Ibidem, p. 208.
15 Ibidem, p. 172.
16 Gheorghiu V., Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului nou, Cernăuţi, 1929, p. 663.
17 Popovici E., op. cit., p. 209.