Începând cu duminica vameşului şi a fariseului, Biserica a intrat în periodul liturgic al Triodului. Pe durata a zece săptămâni, Triodul înglobează şi Postul Mare, timp de conştiincioasă pregătire sufletească şi de trăire cu credinţă în Dumnezeu, spre a întâmpina apoi – după cuviinţă – luminatul praznic al învierii lui Hristos. Triodul, cu înţelesul de cântare alcătuită din trei ode, a început cu îndemnul la pocăinţă, ca exemplu de urmat oferind „înălţimea graiurilor smerite ale vameşului” (troparul I-ei duminici din Triod). Ca dovadă a împlinirii acestui îndemn, prin glasul troparului din a II-a duminică a Triodului, cel ce neînţelepţeşte şi-a risipit bogăţia oferită lui de Părintele ceresc, este chemat ca prin pocăinţă şă-şi recunoască răutăţile comise şi greşeala săvârşită înaintea Părintelui îndurărilor.
După ce a postit timp de 40 de zile în pustie şi ispitit a fost de diavolul, Iisus a început propovăduirea Evangheliei împărăţiei lui Dumnezeu, cu cuvintele: „pocăiţi-vă (metanoite) şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Prin acţiunea sa şi prin puterea sa divină, a reuşit Iisus să-i atragă la viaţa religioasă şi morală pe vameşi şi păcătoşi. Aceştia şi-au sacrificat interesele lor materiale, egoiste şi viaţa păcătoasă, sensuală şi profană, renunţând la plăcerile trupeşti, efemere, spre a duce viaţa numai în serviciul lui Dumnezeu.
În casă, la masă fiind, au venit la Iisus vameşi şi păcătoşi, care au şezut apoi la masă cu el şi cu ucenicii lui. Văzând aceasta, fariseii au cârtit faţă de ucenici, pentru că învăţătorul lor mănâncă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii. „Nu cei zdraveni au nevoie de doctor – le-a zis Iisus – ci cei bolnavi” şi iarăşi: „n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 11-13). L-a fel s-a petrecut şi la intrarea lui Iisus în casa lui Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon. De această dată, Zaheu a făcut o radicală întoarcere a vieţii sale, pentru care a grăit Iisus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta fiu al lui Avraam este, căci a venit Fiul omului să caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 9-10).
Faţă de acest mod de a le vorbi oamenilor despre pocăinţă, le-a oferit Iisus mulţimilor – între care erau şi farisei şi cărturari – şi învăţătura sa prin parabole, astfel că aceia care nu credeau în el, văzând să nu vază şi auzind să nu audă şi să nu înţeleagă (Matei 13, 13). Cu astfel de prilej, s-a desprins de pe buzele Mântuitorului, frumoasa parabolă a fiului risipitor, din a
II-a duminică a Triodului, podoabă a parabolelor (cum a numit-o A. Huonder). În această parabolă este prezentat unul dintre fiii crescuţi cu dragoste de părinte, din care s-au legat atâtea nădejdi de viitor. Sub influenţa însă a unor tovărăşii nefaste şi a unor prieteni rău sfătuitori, a ajuns – pe negândite – să se rupă de părintele său trupesc dar şi de Părintele ceresc, de Dumnezeu, spre a-şi croi o altă viaţă, departe de casa părintească, în dezordine morală şi desfrâu. Uitându-şi cu totul de credinţa în Dumnezeu, de amărăciunea lăsată asupra casei părinteşti, singurii de care mai asculta, i-au fost prietenii răi, care i-au stat aproape până i-a secătuit toată averea dobândită de la părintele său. Ajuns în stare de cruntă decădere morală şi materială, i s-a atrofiat nu numai simţul pudoarei faţă de răul moral, ci şi simţul pentru impresiunea lucrurilor exterioare. Lipsit fiind chiar şi de elementarele mijloace de existenţă, împins – nu de voie, ci de nevoie – a ajuns la cea mai înjositoare ocupaţie de pe treptele sociale: păzitor la porci. Dacă prin dictonul latin: „ne sutor ultra crepidam”, se întreabă dacă cizmarul este mai mult decât cizma?, e firesc să ne întrebăm: cu cât era păzitorul mai presus decât animalele ce le păştea? Mai mult decât atât: pe lângă rădăcinile, scormonite în pământ, pe vreme de secetă, porcii se mai înfruptau şi din roşcovele date de stăpânul lor, care însă nu erau de nasul păzitorului.
Câte nu-i vor fi trecut prin minte celui ajuns într-o astfel de stare de decădere! – dar sigur mai multe rele decât bune. Spre a putea pătrunde gândurile „celui sătul de necazuri” şi frământarea ca „să iasă… din rândul celor spurcaţi”, ne vine în sprijin dreptul Iov, cel greu încercat prin suferinţe. Cartea lui Iov ne arată, că chiar şi în astfel de situaţii mai poate fi nădejde ca să iasă cineva chiar curat. „Copacul dacă este tăiat din rădăcină, odrăsleşte din nou şi lăstarii nu contenesc. Chiar dacă rădăcina lui îmbătrâneşte în pământ şi trunchiul lui moare în ţărână, când dă de apă, face muguri şi ramuri, ca o mlădiţă din nou sădită (Iov 14, 4 şi 7-9). Tot la fel se petrece şi în cugetul omului. În cenuşa simţămintelor lui adormite se găsesc mereu scântei, care să reaprindă la răstimpuri de vreme, flacăra virtuţii.
Venindu-şi în sine, fiul risipitor şi-a dat seama, că el piere de foame, câtă vreme argaţii tatălui sunt îndestulaţi de pâine. Într-o străfulgerare de cuget, s-a trezit într-însul dorinţa de îndreptare şi şi-a zis în sinea lui: Mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic de a mă chema fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 18-18). Puternic i-a fost gândul, că fără întârziere, pornit a fost la drum.
Cu părul zburlit şi îmbâcsit de praf, cu faţa arsă şi scorojită de arşiţa pustiului, cu haina zdrenţuită de cioturile şi mărăcinişurile ponoarelor, din care cădeau bucăţi în urma lui, cu picioarele zdrelite de spini, cu tălpile scorojite de pietrele tăioase, cu o alură de slăbănogit de foame şi nemâncare, îşi defăşura el acum calea de întoarcere spre casa tatălui său. Pe măsură ce se apropia de casă, cu regrete şi-a dat tot mai mult seama, că e de nerecunoscut. Dacă toţi l-au uitat, tatăl său care i-a păstrat chipul în suflet, s-a gândit mereu la el şi zilnic s-a rugat lui Dumnezeu să-l ocrotească şi să-i lumineze cărările. De departe, din pragul casei, după siluetă şi după umblet, l-a descoperit pe fiul său. Într-o suflare a şi pornit întru întâmpinarea lui. I-a căzut pe umeri, l-a îmbrăţişat şi a vărsat lacrimi de bucurie. Încercând să se desprindă, spre a-i cădea înaintea lui, fiul i s-a adresat zicându-i: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău”. Ca semn al împăcării nu numai cu tatăl său, ci şi cu Dumnezeu, pe dată fiul îmbrăcat a fost cu haina cea mai bună, cu inel în deget şi încălţăminte în picioare. Înnoit materialiceşte şi dobândind iertarea nu numai din partea tatălui său, dar – prin el – şi din partea Părintelui ceresc, vrednici au fost a se împărtăşi din bucatele alese. Mare a fost satisfacţia bătrânului tată, care s-a învrednicit a nu se fi sfârşit din viaţă, până nu şi-a recăpătat pe fiul său, despre care cu satisfacţie a grăit el acum: „Fiul meu acesta mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat” (Luca 15, 24).
Prin parabola fiului risipitor, Domnul Hristos a arătat efectele de mare însemnătate ale pocăinţei, prin care penitentul dobândeşte iertarea păcatelor mărturisite, redobândeşte harul dumnezeiesc şi liniştea cugetului. Celui ce în mod sincer se căieşte de păcatele săvârşite şi se decide pentru o viaţă nouă în Hristos, prin rostul duhovnicului i se acordă iertarea pentru păcatele mărturisite. După cuvântul psalmistului: „inima sfântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgi” (Psalm 50, 19). Parabola fiului risipitor, cât şi parabola vameşului şi a fariseului sunt exemple strălucite despre puterea pocăinţei arătată de Mântuitorul, pentru iertarea păcatelor şi îndreptarea tuturor celor ce în mod sincer se căiesc de săvârşirea lor.
Femeia care având zece drahme, şi-a pierdut una dintre ele, cu multă stăruinţă o caută pe aceasta una, căci îşi dă seama de osteneala cu care a agonisit-o. Dacă o găseşte, cheamă prietenele şi vecinele, ca împreună să se bucure, că şi-a găsit drahma pierdută. Cu cât mai mare este bucuria îngerilor lui Dumnezeu din cer, pentru un suflet care se pocăieşte? (Luca 15, 10).
Mântuitorul a arătat cât de mare este valoarea sufletului şi – în consecinţă – a subliniat cât de mare trebuie să fie importanţa acordată pentru mântuirea sufletului. „Ce va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb, pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
După sfatul Mântuitorului, ca o mamă bună, Biserica, în acest period liturgic, îşi cheamă pe fiii săi la pocăinţă. Le cere să se căiască pentru păcatele săvârşite, să se hotărască a se lepăda de păcatele comise, spre a începe o viaţă nouă, bineplăcută lui Dumnezeu. O face aceasta cu insistenţă, pentru buna pregătire duhovnicească, în vederea luminatului praznic al învierii lui Hristos.