Începându-şi Iisus activitatea de propovăduire a Evangheliei împărăţiei fericitoare pentru oameni, curând şi pretutindeni s-a dus vestea despre puterea cu care vindeca toată boala şi suferinţa în popor. Mulţimile aduceau la el tot felul de suferinzi şi bolnavi, spre a se vindeca prin puterea sa făcătoare de minuni. Potrivit tradiţiei poporului ales, mamele aduceau pe pruncii lor, măcar să se atingă de ei şi să-i binecuvânteze. De fapt, prin atingere, copiii care sufereau de felurite boli, s-au şi tămăduit.
Asemeni mieluşelului înfometat care într-o turmă întreagă îşi găseşte pe mama sa, tot aşa copilul sesizează fără greş pe cel care-l iubeşte şi fără reţinere aleargă la el, spre a fi luat în braţe şi legănat pe genunchi. În număr mare se strângeau copiii în jurul lui Iisus, cu avânt şi naturaleţe, având sufletele lor curate şi nevinovate, fără vicleşug şi nimic ascuns, în care se putea citi ca într-o carte. Datorită neastâmpărului şi limbuţiei lor, prin gălăgia stârnită, copiii au reuşit să-i tulbure pe apostoli, care le-au apostrofat pe mame şi au încercat să asigure liniştea necesară Mântuitorului pentru propovăduirea Evangheliei sale. Iisus nu s-a simţit nicicând a fi fost stingherit de gălăgia copiilor şi memorabile au rămas cuvintele rostite de Învăţătorul: „Lăsaţi pruncii să vie la mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor…” (Matei 19, 14) şi a adăugat, grăind: „Amin zic vouă, cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncii, nu va intra într-însa” (Marcu 10, 15). Iisus şi-a vădit dragostea sa faţă de copii, pentru aleasa calitate a sufletului lor, în baza căreia copiii se veselesc şi se bucură cu sinceritate pentru orice lucru ce li se oferă. Cu aceeaşi bucurie de copil şi cu suflet curat ca al copiilor, se cere a fi primită împărăţia lui Dumnezeu, de cei ce doresc să intre într-însa şi să devină moşteni ai acestei împărăţii.
Iisus fiind în oraşul său, Capernaum, au venit la el ucenicii săi, obsedaţi de chestiunea întâietăţii între ei şi l-au întrebat: „Cine oare este mai mare în împărăţia cerurilor?” (Matei 18, 1). „De voieşte vreunul să fie întâiul – a zis Iisus – va fi cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35). A chemat apoi Iisus la sine un prunc, pe care luându-l în braţele sale, l-a aşezat în mijlocul lor, spunându-le, că de nu se vor întoarce spre a fi ca acest prunc, nu vor intra în împărăţia cerurilor. Prin aceasta, n-a înţeles Iisus, că li s-ar cere oamenilor maturi să devină mici – trupeşte – ca şi pruncii, ci s-a referit la calităţile specifice sufletului copilului: curăţia, nevinovăţia, umilinţa, voioşia, dragostea. O astfel de comoară sufletească a copilului are o valoare inestimabilă şi vai, de cel ce sminteşte un astfel de suflet de copil, răpindu-i şansa de moştenire a împărăţiei cerurilor. „Mai bine ar fi de el să-i atârne (cineva) de gât o piatră de moară şi să-l afunde în adâncul mării” (Matei 18, 6).
Biblia nu ne spune cine a fost pruncul luat de Iisus în braţele sale şi purtat apoi până în mijlocul apostolilor. În schimb, Tradiţia ne relatează că acest copil a fost Ignatie, care a devenit apoi celebru discipol al sf. ap. şi evang. Ioan. A ajuns a fi episcop al Antiohiei şi – pentru credinţa sa – a suferit moarte de martir, la Roma, dat fiind la fiare (ad bestias), în ziua de 20 decembrie a anului 107. Simeon Metafrastul, scriitor şi cronicar din sec. al X-lea, în Aghiografiile sale, ne spune, că lui Ignatie i s-a dat numele de Teoforul (Teóforos = purtat de Dumnezeu). De ce cinste a avut parte acest copil, să fie purtat în braţe de Iisus, să simtă căldura şi bătăile inimii lui. Cel ce cu vrednicie se împărtăşeşte cu trupul şi sângele Domnului, este un Teofóros (= purtător de Dumnezeu) şi devine astfel un om nou, după asemănarea cu Dumnezeu (Iordăchescu C., Istoria vechii literaturi creştine, partea I, Iaşi, 1934, p. 49-50).
În al său tablou „Purtarea crucii”, Rubens, odată cu reprezentarea mironosiţelor femei, o reprezintă pe Veronica, femeia care cu mahrama a şters sudoarea feţei lui Iisus, pe care s-a imprimat chipul Domnului. Totodată este reprezentat şi copilul care s-a strecurat prin mulţime, până la Iisus, de partea stângă a lui. Întrebarea care se impune, este dacă nu cumva acest copil este pruncul care – cu ani înainte – a fost luat şi purtat în braţe de Iisus? Prin ataşamentul şi compătimirea exprimate, el îşi dovedeşte recunoştinţa faţă de Iisus.
Prin noţiunea de copil, se înţelege băiat sau fată, fără precizarea vârstei, dar având – aproximativ – până la 12 ani. Este necesar de precizat, că prin copil legitim se înţelege o astfel de odraslă umană, născută în familie închegată prin căsătorie. În Maramureş, prin cocon se înţelege copil legitim, adică „adevărat fecior după leage”, potrivit Pravilei din 1646. Se face astfel distincţie, spre a-l deosebi pe acesta de copilul din flori – bastard sau copil nelegitim -, născut în afara căsătoriei, din părinţi necăsătoriţi. Fiind „lipsit de lege şi de respect faţă de cele sfinte”, ofensând morala creştină, este văduvit astfel de demnitatea care i-ar fi putut conferi tot respectul.
Pruncia este prima vârstă a omului; prin prunc se înţelege copil până la vârsta de trei ani.
Pentru susţinerea intereselor familiei, statul a stabilit situaţia juridică, prin care sunt prevăzute drepturi pentru copii. În genere, legile civile stabilite pentru copiii nelegitimi au constituit o situaţie juridică inferioară celei stabilite pentru copiii legitimi. În dreptul socialist însă nu s-a mai făcut o astfel de distincţie. Prin sfânta taină a căsătoriei religioase, se sfinţeşte unirea legitimă a bărbatului cu femeia şi se cultivă neţărmuita dragoste faţă de copiii pe care îi vor avea. În consecinţă, pentru părinţi, copiii sunt bucuria care nu dezamăgeşte, căci prin copii se manifestă cea mai sinceră dragoste – dragostea copiilor faţă de părinţi. Este firesc ca aceasta să-i îndatoreze pe părinţi faţă de proprii lor copii şi se adeveresc cuvintele rostite de Iisus, în Predica de pe Munte: „Cine este omul acela dintre voi de la care, de va cere fiul său pâine, el să-i dea piatră sau de-i va cere peşte, să-i dea şarpe?” (Matei 7, 9-10).
Prin copii, părinţii revăd şi retrăiesc nevinovaţii ani ai prunciei, descopăr proprii ochi din pruncie, curăţia sufletului, nepătatele simţăminte ale inimii, nevinovăţia. În copii descopăr părinţii acea podoabă, pentru care Iisus i-a iubit pe copii atât de mult, i-a chemat la Sine, i-a mângâiat, i-a binecuvântat şi i-a recomandat ca modele de urmat pentru dobândirea împărăţiei cerurilor.
O, dar cât de multe infracţiuni se comit în zilele noastre la adresa pruncilor şi copiilor. Să ne gândim la abandonul de prunci şi de copii, care îngroaşe – pe zi ce trece – mulţimea de copii ai străzii şi – în situaţia mai norocoasă – a copiilor din institutele de ocrotire. Şi mai grave decât acestea, sunt infracţiunile de pruncucidere, comise de mame fără inimă, care îşi ucid proprii copii de curând născuţi. Este acelaşi păcat strigător la cer, comis de Irod, care la gândul că printre pruncii din Betleem şi împrejurimi
s-ar afla şi Mesia cel nou născut; poruncă a dat să fie ucişi toţi pruncii de acolo, de doi ani şi mai jos. „Glas în Rama s-a auzit – (cu cuvintele proorocului Ieremia 31, 15) – plângere, tânguire şi ţipăt mult; Rahila plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, că nu mai sunt” (matei 2, 18).
Mamelor, cu sensibilităţile lor specifice, faţă de copiii cărora
le-au dat naştere, le revin îndatoriri de ordin trupesc şi de ordin sufletesc (în limba germană, trei de K: Kinder, Küche und Kirche). Dictonul de aceeaşi obârşie precizează: „copii mici, griji mici, copii mari, griji mari” (kleine Kinder, kleine Sorgen; große Kinder, große Sorgen). Suma primelor griji pare a fi echivalentă cu a ultimelor, căci pe măsura răriri grijilor, acestea sporesc treptat în intensitate. Dacă grijile mici apasă asupra genunchilor, cele mari apasă asupra inimii.
Între stările de lucruri regretabile şi îngrijorătoare din viaţa socială a zilelor noastre, este desigur şi numărul mare de copii nevârstnici, abandonaţi de mamele lor. Oricâte probleme şi dificultăţi ar avea, părinţii naturali ai copiilor sunt datori cu răspunderea asumată dând naştere unei noi făpturi. Cât de întunecată poate fi conştiinţa mamei care e în stare să cugete şi să înfăptuiască abandonarea propriei odrasle, plăpânde. Abandonarea, cu riscurile ce pot interveni, descalifică – fără reţinere – pe o astfel de mamă. Şi animalul îşi ocroteşte puiul în culcuşul cald şi sigur şi-l apără de ghiarele şi colţii răpitorilor. Cum poate o mamă să lase în nesiguranţă şi în voia sorţii făptura căreia i-a dat viaţă?
În schimb, lăudabile sunt acţiunile depuse de societăţile şi institutele de caritate, precum şi de persoane particulare, care animate de principiile moralei creştine, depun eforturi materiale şi morale pentru salvarea fiinţelor nevinovate, abandonate. Strădania depusă de institutele de caritate este socotită a fi dusă la bun sfârşit, dacă se ajunge la încredinţarea copiilor în ambianţă familială, care să suplinească dragostea de mamă. Pentru copiii abandonaţi, în stare de deplină conştienţă, nu este nici un dor mai sfâşietor, decât chemarea la adresa mamei: să vină spre a-i lua acasă. La cei ce salvează prunci în stare deplorabilă de decădere, se referă cele grăite de Mântuitorul: „Cine va primi pe un prunc ca acesta, în numele meu, pe mine mă primeşte” (Matei 18, 5) şi „cel ce mă primeşte pe mine, primeşte pe cel ce m-a trimis pe mine” (Matei 10, 40).
Dacă Decalogul prevede îndatorirea de a-i cinsti pe părinţi, spre a se învrednici astfel de îndelungime de zile pe pământ, la rândul său, Fiul Omului, care a cunoscut sufletul copiilor ca nimeni altul, specifică îndatorirea de preţuire şi de iubire a copiilor, bine ştiind că „îngerii lor, în ceruri – zice Iisus – pururea văd faţa Tatălui meu, care este în ceruri” (Matei 18, 10). Prin copii se continuă viaţa şi tot ce este demn de a fi dus mai departe, din comoara familiei.