În firea omului, dintru început, este sădită năzuinţa după fericire. Adânc cunoscător al sufletului omenesc, Domnul Iisus Hristos a ştiut că la baza tuturor străduinţelor omeneşti stă dorul nestins după fericire. Acesta a fost imboldul care a determinat mulţimile să-l urmeze pe „Muntele fericirilor”. În predica sa de pe acest munte, Domnul Hristos a arătat omenirii din toate timpurile calea fericirii adevărate, precum şi mijloacele de care să se servească în acest scop. S-a desprins atunci de pe buzele lui Iisus, în ce condiţii omul poate să fie cu adevărat fericit.¹ Din ansamblul celor nouă sentinţe, numite „fericiri”, date de Iisus, iată care este fericirea întâia: „fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3)
Adevărata fericire, de care omul se poate bucura, se află numai în legătură cu împărăţia cerurilor, pe care Iisus, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, a înfiinţat-o între oameni. Spre a fi părtaş al împărăţiei cerurilor, i se cere omului să renunţe la plăcerile acestei lumi şi să fie mereu gata să săvârşească fapte bineplăcute lui Dumnezeu, potrivit voii lui preasfinte. În sărăcia lui, celui sărman îi este mai lesne să renunţe la plăcerile acestei lumi, decât bogatului, care având bunuri din belşug, este mereu tentat să abuzeze de ele. În convorbirea cu dregătorul bogat din Evanghelie, Iisus a arătat cât de greu le este celor cu averi mari să intre în împărăţia lui Dumnezeu. „Mai lesne este pentru funia corabiei să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 18-25). Sf. evanghelist Luca enunţă prima sentinţă astfel: „Fericiţi (voi) cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu (Luca 6, 20). Numai sărăcia, fără împlinirea voii divine, nu este de-ajuns spre a intra în împărăţia cerurilor. Împăcat cu situaţia sa sărmană, i se cere şi săracului să renunţe la aviditatea după bunuri pământeşti şi să-si agonisească bunuri cereşti. Despre bogat nu se poate spune, că i-ar fi cu desăvârşire imposibil să intre şi să fie părtaş al împărăţiei lui Dumnezeu. Prisosindu-i bunurile pământeşti, i se cere să se simtă în sufletul său ca şi când n-ar dispune de ele. Să le folosească însă spre agonisirea de bunuri înalte, cereşti şi astfel el nu va fi exclus de la adevărata fericire.
În desluşirea înţelesului acestei prime fericiri, mulţi sfinţi părinţi bisericeşti au redat cuvintele „săraci cu duhul”, prin „cei umiliţi”. Este umilit omul care deşi este conştient de propria sa valoare, nu caută să şi-o evidenţieze mai presus de valoarea semenilor săi. Înţelesurile celor două expresii nu sunt întru-totul identice, totuşi sunt sensibil apropiate, căci, privitor la bunurile pământeşti, aceiaşi atitudine o ia şi cel smerit şi cel „sărac cu duhul”, recunoscând – deopotrivă – faţă de acestea, superioritatea bunurilor cereşti.²
Îndemnând la sfinţenie, Sf. Ap. Pavel arată necesitatea de a distinge „care este voia lui Dumnezeu, ce este bun, plăcut, desăvârşit”, şi cere fiecăruia să „să nu năzuiască mai sus decât i se cuvine a năzui” (Romani 12 ,2-3). Desăvârşită pildă de smerenie ne-a lăsat Iisus, căci „El n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine, chip de rob luând” (Filipeni 2, 6-7). Împărat al măririi fiind, fărădelegile noastre le-a purtat. Cel ce a dezlegat lumea de păcate, legat a fost dus. Cel căruia Tatăl i-a dat toată judecata ca să judece lumea, judecat a fost de ce cei fărădelege.³ Ne întrebăm, dacă pentru mântuirea noastră proprie avem vreun merit? Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, să mergem pe urmele lui (I Petru 2, 21) şi iarăşi, „după mila lui (Dumnezeu), prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut pe noi din nou” (I Petru 1, 3). „El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă – zice Ap. Pavel – nu după faptele noastre ci după a sa găsire cu cale şi după darul ce ne-a fost dat în Hristos” (II Timotei 1, 9). În micile noastre strădanii, pentru conlucrarea de bună voie cu comoara darului ce ni s-a dat, să nu ne supraevaluăm; dimpotrivă, să ascultăm de glasul care ne zice: „Smeriţi-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit” (I Petru 5, 6).
„Sărac cu duhul” este omul care oricât de virtuos ar fi, nu se socoate a fi realizat de ajuns şi nu se apreciază a fi desăvârşit. Oricât s-ar fi adâncit în cunoaşterea cuvântului dumnezeiesc, se ştie încă a fi neştiutor şi – ca urmare – cu mai multă râvnă se străduieşte a se lumina pe calea adevărului. În înţelesul evanghelic, „sărac cu duhul” este şi cel ce dispune de bunuri pământeşti – chiar bogat fiind – dacă inima lui este liberă, de afecţiunea faţă de aceste bunuri, sufletul lui fiind desfăcut de ele.⁴ Într-un astfel de caz, obârşia fericirii o constituie punerea bunurilor pământeşti în folosul celor lipsiţi de cele necesare traiului. Astfel inima omului va fi liberă de preocupările şi de dorinţele ce le stârnesc bogăţiile, în năzuinţa după fericire. Despre un astfel de om se poate spune, că posedă bunuri materiale, dar aceste bunuri nu-l posedă pe el.⁵
Este greşit a se înţelege, că prin „săraci cu duhul” Hristos s-ar fi referit la cei lipsiţi de inteligenţa necesară, adică la cei proşti. Cel lipsit de inteligenţă nu poate fi fericit, nefiind conştient de starea sa în care se află şi nici de calea pe care umblă. A-i fi fericit pe aceştia, ar fi fost o desconsiderare al mulţimilor care
l-au urmat, cu osteneală, uitând de foame şi de sete, spre a dobândi sfat şi mângâiere, în dorul lor după adevărata fericire.⁶
Consideraţii greşite ca mai sus, conţine Post-scriptum-ul la articolul cu tema: „Aproximaţii despre prostie” al lui M.N. din gazeta „Dilema”, nr. 205, din 13-19-XII, 1996, p. 9 şi anume: „Împărăţia ceurilor este promisă din primul cuvânt al predicii (de pe munte a lui Iisus), celor „săraci cu duhul”. Identificarea acestora cu proştii este la îndemână. Sensul actual al expresiei o dovedeşte. Sensul originar trebuie să fi fost însă acela de inocenţi. Iisus vorbea celor mulţi ai acestei lumi, naivilor, pe care vroia să-i câştige. Apela la inima, nu la mintea lor…Ucenicilor, El le-a cerut să lase totul, să se golească. Această golire se referă la minte, la gândire…Vreme de secole, religia şi credinţa au fost surori vitrege şi certăreţe…”
Cu verbul său tăios, G. Papini arată, că de fapt unii din zilele noastre – zice el – şi de rea credinţă, au înţeles, că prin „săraci cu duhul” s-ar înţelege „cei proşti, idioţi, cretini”. De fapt, niciodată Iisus n-a dat dovadă, că s-ar fi închinat în faţa deştăptăciunii, care e numai deştăptăciune a gândului rece şi putere de aducere aminte. În ochii lui avea căutare înţelepciunea aducătoare de lumină, care pune stăpânire pe adevăr, cu biruinţa întregului suflet. În mai multe rânduri s-a plâns în sine, că cei ce îl ascultau, până chiar şi ucenicii, erau prea puţin înzestraţi cu acea înţelepciune. Ca urmare, Iisus nu-i putea chema pe cei slabi de minte să se bucure de împărăţia lui Dumnezeu.⁷
Între cei ce l-au cercetat pe Iisus a fost şi Nicodim, din tagma fariseilor, fruntaş între evrei. Venind noaptea la Iisus, a recunoscut, în faptele lui, puterea lui Dumnezeu. În templu, la sărbătoarea corturilor, împreună cu cei ce erau cu el, şi Nicodim a apreciat – privitor la Iisus – că „niciodată n-a vorbit vreun om, cum vorbeşte omul acesta” (Ioan 7, 46).
Fariseul Gamaliel, învăţător al legii, cu mare vază în tot norodul, a vorbit în sinedriu, în sprijinul apostolilor închişi pentru propăvăduirea Evangheliei, spunând că: „…dacă acest lucru (al apostolilor) este de la Dumnezeu, nu ve-ţi putea să-l nimiciţi; nu cumva să vă aflaţi în luptă cu Dumnezeu” (Fapte 5, 35-39).
Între bărbaţii elini din Areopagul Atenei, care i s-au alăturat Ap. Pavel şi au crezut, era şi Dionisie Areopagitul, mai marele acestui aşezământ de cultură.
Aceste exemple, ca şi multele mărturii ale marilor oameni de ştiinţă din epoca modernă şi contemporană, confirmă afirmaţia filozofului Bacom de Verulam (1561-1626) că „puţină ştiinţă îndepărtează de Dumnezeu iar multă ştiinţă apropie de El”. V. Stanciu, prof. univ. de şt. nat., a afirmat, că adevărata ştiinţă nu este niciodată în contrazicere cu religia adevărată. Naturalistul analizează ceea ce permit simţurile şi logica ideilor experimentale. La rândul său credinţa are împărăţia dincolo de simţuri, în lumea ideilor transcendentale. Credinţa începe acolo unde încetează experienţa şi deci căile lor nu se încrucişează.⁸
Aceste mărturii certifică netemeinicia afirmaţiilor acelora care au văzut între cei ce au alergat la Iisus, doar pe naivi, în caz mai fericit pe inocenţi, ba chiar pe proşti spre a le promite fericirea, în împărăţia lui Dumnezeu. Aceiaşi netemeinicie şi privitor la raporturile vitrege care ar fi existat, timp de secole, între religie şi ştiinţă. Cei săraci cu duhul, cărora Mântuitorul le promite fericirea în împărăţia cerurilor, sunt cei care în viaţă sunt stăpâniţi de creştineasca virtute a smereniei. După cele spuse de un Sf. Părinte: privirile îndreptate spre pământ, înalţă inimile la cer.