Se spune că este drept ceea ce este în conformitate cu raţiunea sănătoasă sau cu legea, cu spiritul de dreptate. Viaţa în societate se desfăşoară după legi întocmite în comun, pe bază de dreptate. A face dreptate în viaţa socială însemnează a da fiecăruia ceea ce i se cuvine şi nu a păgubi pe nimeni (suum cuique tribuere, neminem laedere), sentinţă care defineşte dreptatea, potrivit înţelepciunii clasice a dreptului roman.
Cuvântul dreptate este frecvent întâlnit în Biblie, dar cu sensuri de nuanţe diferite. În T.V., substantivul dreptate are înţelesul atât de judecată, cât şi de neprihănire, adică fără de prihană, deci fără pată sufletească sau curăţia inimii. „Să fii încredinţat în inima ta – zice Moise – că Domnul este povăţuitorul tău, precum omul povăţuieşte pe fiul său” (Deut. 9, 5). Aceasta ne dovedeşte, că ideea de dreptate este exprimată prin curăţia inimii.
Prin termenul de dreptate s-a ajuns a se identifica acel etalon, prin care Dumnezeu apreciază conduita morală a omului. „Calea celui drept este dreaptă; tu netezeşti cărarea pe care umblă cel fără prihană” – zice proorocul Isaia (26, 7). În umblarea lor cu Dumnezeu, şi oamenii trebuie să facă dreptate. „Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce îndeplinesc legea sunt socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu” (Rom. 2, 13). Cerându-le Iisus ascultătorilor săi adevărata împlinire a legii, le-a grăit lor zicând: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Mat. 5, 48).
Dreptatea este un atribut pe care ne aşteptăm să-l întâlnim numai în inimile celor ce se tem de Dumnezeu, adică a celor evlavioşi.
Dreptatea a ajuns să însemneze şi bunătate. „Iosif din Arimateia era sfetnic (în sinedriu), om bun şi drept, care nu se învoise cu hotărârea şi cu fapta lor (a celor fărădelege), aşteptând împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 23, 50 – 51). Iată deci consideraţia de care se bucura un om drept şi plin de dragoste.
Profetul Ieremia (23, 5–6), a prezentat făgăduinţa adevăratului păstor din neamul lui David, care va judeca drept şi va face dreptate în tară; numele lui va fi „Domnul – dreptatea noastră”. Sf. ap. Pavel, care L-a propovăduit pe Hristos cel înviat din morţi, arată că „Hristos Iisus, pentru noi s-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (I Cor. 1, 30) (Dicţionar biblic, Edit. Cartea creştină, Oradea, 1995, p. 347–349).
Privitor la neîmplinirea îndatoririlor cu dreptate, le-a grăit Iisus ascultătorilor Săi: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor” (Mat. 5, 20).
Cei evlavioşi îşi dau bine seama, că şi astăzi sunt stări reprobabile de lucruri, datorită celor răi, cu care nu pot să se împace, dar pe care nici nu pot să le consimtă. Cel evlavios nu poate fi nepăsător faţă de desfăşurarea vicioasă a lucrurilor. El rămâne fidel atitudinii sale corecte şi – în consecinţă – acţionează astfel ca lucrurile să se desfăşoare pe linia dreptăţii. I se cere celui evlavios să se silească astfel încât şi conlocuitorii săi să adopte linia de comportare întru dreptate. În acest scop, cel evlavios va stărui cu răbdare, cu trudă, asemeni celui ce flămânzeşte pentru dreptate, sleindu-şi puterile fizice şi precum prin muncă i se usucă toată vlaga celui ce însetează pentru dreptate. Procedând astfel, până în final, cel evlavios va avea satisfacţia de a vedea, că la conlocuitorii săi s-a produs o simţitoare transformare lăuntrică. Ca urmare ceea ce i se cuvine, fără a urmări câştig personal, în dauna altora.
În predica Sa de pe Muntele Fericirilor, prin a patra sentinţă a Sa, a grăit Iisus zicând: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Mat. 5, 6). După cum trupul nu poate trăi fără mâncare şi băutură, tot aşa sufletul nu-şi poate susţine existenţa fară dreptate. Ceea ce este mâncarea şi băutura pentru trup aceea este dreptatea pentru suflet.
Vorbind despre flămânzirea şi însetoşarea de dreptate, în a patra sentinţă a fericirilor, Iisus nu s-a referit la dreptatea oamenilor şi n-a cerut să se dea ascultare legilor scrise, omeneşti. S-a referit Iisus la dreptatea de care au vorbit psalmiştii şi proorocii, prin care era socotit a fi drept cel ce trăieşte în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Flămânzirea şi însetoşarea de dreptate, virtute creştină, este „arhetip al desăvârşirii” după Legea legilor lui Hristos. Ea este o cale sau izvor al fericirii, oferit de Mântuitorul celor ce cred într-Însul.
Împlinirea dreptăţii este o dorinţă adâncă a sufletului omenesc. Pentru că pe pământ nu stăpâneşte deplina dreptate, Iisus făgăduieşte această dreptate în Împărăţia Sa, pe care El a întemeiat-o şi El a anunţat-o, prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat. 4, 17). Pe cei nesatisfăcuţi în această dorinţă, Iisus îi îndeamnă să nu desnădăjduiască, pentru că ei se vor sătura, răsplătiţi fiind cu îndestulare, de către atotputernicul Dumnezeu.
Iată cum este descrisă împărăţia dreptăţii de către proorocul Iezechil (11, 19–20): „Atunci le voi dărui un singur gând şi duh nou voi pune înlăuntrul lor, ca să-i insufle,… să umble în poruncile Mele şi orânduielile Mele să le păstreze şi să le împlinească; şi ei să-Mi fie poporul meu, iar Eu: Dumnezeul lor!”
Transformarea lumii, dintr-una decăzută, într-o lume dreaptă, nu poate fi doar un dar venit dinafară. Spre a transforma lumea este imperios necesară transformarea lăuntrică a omului însuşi. Cei ce vor să se înstăpânească dreptatea în lume, să fie ei înşişi stăpâniţi de dreptate şi nu numai, ci şi de curăţia sufletului, care este o aleasă şi rară formă a dreptăţii. Si astfel – zice profetul Ozeea (2, 21): „Te voi logodi cu Mine pe vecie… întru dreptate şi după pravilă, întru îndurare şi întru dragoste”.