Sfinţii împăraţi CONSTANTIN şi ELENA

Activitatea misionară a apostolilor lui Hristos a dat un mare avânt operei de răspândire a creştinismului în toată lumea cunoscută pe atunci. Dintru început s-a vădit caracterul universal al religiei creştine, îmbrăţişată de toate popoarele pământului. Timp de aproape 300 de ani însă creştinătatea a avut de înfruntat prigoana, din partea autorităţii de stat, ura şi dispreţul din partea păgânătăţii. Pentru credinţă şi dragostea faţă de Hristos, creştinii au răbdat cu tărie chinurile, pe nedrept venite asupra lor. Acesta a fost specificul vieţii creştinilor, din întreg period I al istoriei Bisericii, care a ţinut până în anul 312, când asupra creştinismului au început să răzbată razele binefăcătoare ale dreptăţii. Este darul ce s-a revărsat asupra Bisericii creştine prin Constantin cel Mare, venit la conducerea imperiului roman.
Constantin c. M. a fost fiul lui Constanţiu Cloru, care a domnit peste Britania, Galia şi Spania. De la tatăl său a moştenit în anul 306, domnia peste aceste trei mari provincii ale imperiului roman, precum şi blândeţea faţă de creştini. De la mama sa, Elena, convertită la creştinism pe la anul 313, a moştenit dragostea faţă de creştinism. Bunele sale simţăminte faţă de creştinism şi le-a dovedit Constantin îndată ce armata l-a proclamat împărat şi a manifestat chiar mai multă blândeţe şi bunăvoinţă faţă de creştini, decât tatăl său.
La finele periodului I, imperiul roman l-a avut ca suveran pe Constantin, împreună cu corengenţii şi cu pretendenţi, care erau în număr de cinci. Pe toţi aceştia, Constantin i-a înlăturat rând pe rând.1 Italia, ca prefectură, cu diecezele: Italia de miazănoapte, Italia de mijloc şi de miazăzi şi Africa septentrională, era sub stăpânirea lui Maxenţiu, care era un mare prigonitor al creştinilor. În anul 312, Constantin a avut război cu Maxenţiu, rivalul său la imperiu şi era foarte îngrijorat, căci forţele adversarului său erau cu mult mai numeroase decât forţele proprii. Euseviu, părintele istoriei Bisericii, în scrierea sa “De vita sanctisimi imperatoris Constantini” relatează, că însuşi Constantin l-a asigurat cu jurământ, că încă pe drum fiind, înainte de începerea luptei, ziua în amiaza mare, i s-a arătat pe cer deasupra soarelui, o cruce strălucitoare, pe care se puteau citi cuvintele: “tuto nica”, în traducere latină: “in hoc signo vinces” (= în acest semn vei învinge). În noptea următoare, în vis, i s-a arătat Hristos, sfătuindu-l să facă acest semn ceresc ca steag de război. Acestea sunt confirmate şi de un alt contemporan, anume Lactanţiu, autorul cărţii “De mortibus persecutorum”, care menţionează, că împăratul Constantin s-a convertit, ca urmare a unui vis. De îndată, împăratul Constantin a poruncit să se confecţioneze un steag, pe vârful căruia să se fixeze crucea, în forma monogramei lui Hristos. Semnul crucii a fost fixat pe coiful şi scutul său, precum şi pe ale ostaşilor. În lupta dusă împotriva lui Maxenţiu Constantin a ieşit biruitor. Maxenţiu, refugiindu-se, s-a înecat în Tibru. Constantin a intrat apoi biruitor în Roma. Când Romanii i-au ridicat o statuie, Constantin a cerut să i se pună în mână o lance în formă de cruce, cum era cea de pe vârful steagului de război.2
La puţin după aceasta, în anul 313, în Mediolan (Milan), împăratul Constantin, împreună cu Liciniu, care stăpânea asupra părţii de răsărit a imperiului roman, a dat edictul de la Milan, prin care s-a acordat libertate tuturor şi implicit deci şi religiunii creştine. Prin acest edict s-a pus capăt persecuţiunilor împotriva creştinilor. Li s-a acordat creştinilor deplina libertate de cult şi s-a dispus restituirea bunurilor ce le-au fost răpite mai înainte. Mare a fost bucuria închinătorilor lui Hristos, care – după atâtea prigoane şi umiliri – şi-au dobândit libertatea mult dorită.
De la anul 313, Constantin şi Liciniu, ambii prieteni ai creştinilor, au rămas împreună părtaşi la sceptrul imperiului roman. Până în anul 316, ei au vieţuit în bună înţelegere, mai ales că după întâlnirea de la Milan, ei au devenit cumnaţi. Liciniu îşi avea reşedinţa în Nicomedia, iar Constantin în Mediolan. Datorită geloziei, însă, contrar lui Constantin, care îi favoriza pe creştini, Liciniu a trecut de partea păgânilor şi a luat măsuri împotriva creştinilor; i-a îndepărtat din dregătorii şi din armată. Le-a impus ostaşilor să aducă jertfe zeilor păgâni. Au avut loc atunci martirii în masă. Pentru refuzul de a sacrifica zeilor, la Sevasta, în Armenia, 40 de soldaţi creştini au fost ţinuţi toată noaptea spre 9 martie, în iezer îngheţat, după care trupurile lor îngheţate au fost arse. Biserica noastră a închinat ziua de 9 martie sf. 40 de mucenici din Sevasta.
Ca urmare a nerespectării rescriptului de la Milan şi a prigonirii creştinilor, Constantin a pornit război împotriva lui Liciniu. Biruinţa a fost a creştinismului împotriva păgânismului. Liciniu învins a fost făcut prizonier. În anul 323, prin înlăturarea lui Liciniu, s-a marcat începutul monarhiei şi victoria creştinismului în imperiul roman.
Constantin c M. a procedat treptat pentru decretarea creştinismului ca religiune de stat. De acesta a beneficiat din 312, Apusul, unde stăpânea Constantin, iar din 323 a beneficiat întreg imperiu. Alături de alte legi protectoare pentru Biserica creştină, Constantin a rânduit ca în întreg imperiul, ziua de duminică să fie respectată ca zi de sărbătoare şi de odihnă. Constantin a îndemnat pe supuşii săi să abandoneze păgânismul şi să treacă la creştinism. Păgânilor le-a respectat totuşi libertatea de cult. A interzis însă oracolele şi sacrificiile publice de animale. Au fost dărâmate templele unde se practica un cult imoral. Cei convertiţi la creştinism s-au bucurat de favoruri, iar cetăţilor creştine li s-au acordat privilegii. Împăratul Constantin a dispus să li se împartă creştinilor săraci: grâne, bani şi pământ. S-a îngrijit de întreţinerea clerului, scutindu-l de dări şi de prestaţii. A favorizat construirea de biserici. Pentru că în Roma păgânismul işi avea rădăcini adânci şi puternice în anul 326, împăratul Constantin a mutat capitala în vechiul Bizant, pe care – după numele său – l-a numit Constantinopole. Aici a construit biserici şi palate măreţe, care au constituit podoaba noii capitale a imperiului.
Împăratul Constantin a conferit creştinilor cele mai multe servicii publice. Le-a asigurat episcopilor o situaţie respectabilă şi le-a acordat jurisdicţie civilă. Cei împricinaţi puteau să pertracteze procesele lor şi înaintea episcopilor. A depus interes pentru înmulţirea de copii ale Sf. Scripturi şi s-a interesat de aplanarea disputelor religioase. Personal a intervenit pentru convocarea sinodului de la Niceea, din anul 325. La acest sinod, pentru întâia dată a fost reprezentată întreaga Biserică creştină. “Adunarea sfinţilor de la Niceea”, cu drept cuvânt a fost considerată de Atanasie, părintele ortodoxiei, ca fiind stâlpul de temelie şi statuia ridicată de Biserica lui Hristos pentru biruinţa credinţei împotriva “ereziei”.3
Între marile acţiuni desfăşurate de împăratul Constantin şi care vin să confirme titulatura de “cel Mare”, se constituie şi întărirea liniei dunărene de hotar a imperiului; a fortificat principalele puncte de sprijin ale acesteia din nordul Dunării: Drobeta, Sucidava şi Daphne. În timpul lui s-a construit valul de apărare, cunoscut sub numele de “Brazda lui Novac” (lung de circa 700 km), care taie în două câmpiile Olteniei şi Munteniei, de la Ilinova (pe Dunăre, în aval de Turnu Severin), până la Barboşi (lângă Galaţi), care apăra regiunile recucerite de la nordul Dunării.4
În toate activităţile creştinesti pe care le-a întreprins, împăratul Constantin a avut cel mai sincer şi devotat sfătuitor şi ajutător în persoana pioasei sale mame, împărăteasa Elena. La fel ca şi fiul său, a procedat şi împărăteasa Elena, la Ierusalim şi Betleem, unde şi-a avut domiciliul, din anul 326, până la obştescul său sfârşit, în anul 330. A sfătuit şi a sprijinit înălţarea de biserici frumoase la Locurile Sfinte. Ei îi revine meritul de a fi aflat crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos pe culmea Golgotei. Prin săpăturile efectuate acolo, au fost descoperite trei cruci, dintre care, printr-o minune efectuată, s-a adeverit care este crucea Mântuitorului. Pe aceasta a luat-o şi a aşezat-o la loc de sfinţenie, în biserică. Biserica Sfintei Învieri, din Ierusalim, este o ctitorie a împăratului Constantin, zidită pe sfântul mormânt al Mântuitorului. Ea a fost sfinţită în anul 335.5
Cu inima sa întru totul devotată creştinismului, împăratul Constantin a rămas până aproape de moarte catehumen (adică învăţăcel care primeşte instrucţie despre credinţă). În periodul I era cunoscut procedeul de care uzau unii convertiţi de a amâna botezul un timp îndelungat, chiar şi până aproape de moarte. Intenţia le era de a se pregăti cât mai conştiincios pentru botez sau ca prin botezul efectuat la finele acestei vieţi să se curăţească de toate păcatele săvârşite şi astfel, curăţiţi de toate păcatele să treacă în cealaltă viaţă. Împăratul Constantin a justificat amânarea botezului pe motivul de a fi nutrit dorinţa de a se boteza în Iordan dar multele treburi ale statului l-au împiedicat de a ajunge acolo.6 El a fost botezat, în anul 337, la Nicomedia, de către episcopul Euseviu, al acestei localităţi, care era şi ruda sa. Împăratul Constantin a trecut la cele veşnice, în vârstă de 60 de ani, purtând încă haina albă, pe care o purtase la botez, cu două zile înainte, în duminica Rusaliilor.7
Biserica creştină ortodoxă este recunoscătoare pentru multele şi marile binefaceri pe care împăratul Constantin cel Mare şi mama sa, împărăteasa Elena, le-au adus creştinismului şi pentru răspândirea lui în lume. Datorită acestei vrednicii, egalată cu cea a apostolilor, ei au fost trecuţi în rândul sfinţilor, consideraţi fiind “împăraţi întocmai ca apostolii”. Pomenirea lor este serbată an de an în ziua de 21 mai.
În icoanele noastre, sf. împăraţi Constantin şi Elena sunt reprezentaţi de o parte şi de alta a sfintei cruci a lui Hristos, sf. Constantin în stânga, iar sf. Elena în dreapta; ea ţine mâna dreaptă pe crucea pe care a aflat-o şi a predat-o Bisericii.
În trecutul apropiat, o mică parte din lemnul acestei cruci a fost adusă pe pământul Patriei noastre, prin bunăvoinţa şi osteneala unor călugări athoniţi şi a făcut înconjurul spaţiului nostru carpato-danubian. Poposind din loc în loc, Românii dreptmăritori, cu evlavie s-au închinat cinstitului lemn al crucii, aievea sfinţit prin însuşi scump sângele Domnului Hristos.

1. Popovici E., Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, vol. II, ed. II-a, Mănăstirea Cernica, 1926, p. 1-2.
2. Ibidem, p. 11-12.
3. Stănescu G. G., Eusebiu al Cesareei, Cluj, 1940, p. 11.
4. Dicţionar enciclopedic român, al Academiei Române, vol. I, Bucureşti, 1962, p. 763.
5. Stănescu G., op. cit., p. 14.
6. Popovici E., op. cit., p. 14.
7. Stănescu G., op. cit., p. 26.

Lasă un răspuns