Cei curaţi cu inima

(Gânduri la începutul Postului Paştilor)

Este îndeobşte cunoscut, că ochiul, organ al vederii, este luminătorul trupului. “Dacă ochiul tău va fi curat – a spus Mântuitorul – tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22-23). Atâta vreme cât sunt sănătoşi, ochii sensibili luminează trupul. Tot aşa inima omului, organ de vedere al sufletului, vede şi simte cele ce sunt ale lui Dumnezeu, atâta vreme cât este curată. Inima desemnează lăuntrul omenesc, fiinţa internă a omului, în totalitatea ei şi chiar omul însuşi (Grigorie T. Marcu, Antropologia paulină, Sibiu, 1941, p. 39). Prin darul său inteligibil, inima sănătoasă, neviciată de păcate, este în stare să deosebească gândurile cele bune din propria conştiinţă – originea lor fiind de la Dumnezeu – faţă de cele rele, trimise de la cei răi, de către demoni. Inima dreaptă, apreciată ca identică fiind cu conştiinţa dreaptă sau cugetul drept, îl designează pe omul drept. O astfel de inimă este în stare să aprecieze valoarea bunurilor netrecătoare ale vieţii veşnice şi se doreşte să le dobândească. “Aceasta este viaţa cea veşnică, să te cunoască pe tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). În schimb, inima bolnavă, nedreaptă, nu are nici o înţelegere pentru bunurile netrecătoare, a căror valoare nu o poate sesiza, şi nici nu se doreşte a le dobândi, pierdută fiind pentru viaţa veşnică.
Cartea psalmilor ne oferă bogate mărturii aduse în sprijinul inimii curate. Propunându-şi să ne arate, cum putem să ne apropiem de Domnul, ne zice: “Cel ce umblă fără prihană în calea vieţii, face fapte bune şi din inima lui grăieşte adevărul” (Psalm 15, 2). Şi iarăşi: “Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată… acela este din neamul celor ce umblă după Domnul, al celor ce caută faţa ta, o, Dumnezeule!” (Psalm 24, 4 şi 6).
În îndemnurile susţinute, pentru cei ce se năzuiesc pe scara înnoirii morale, Sf. Ioan Scărarul a recurs mereu la îndrumările oferite de Psaltire. Cei iubitori de isichie (adică de linişte sufletească), veghind fără dormitare la poarta inimii, grăiesc cu încredere, ca şi psalmistul (56, 10): “Gata este inima mea, Dumnezeule!” (Scara raiului, trad. de mitropolit N. Corneanu, ed. a II-a, Timişoara, 1997, p. 474). Cei ce îşi cârmuiesc viaţa pe calea cea sfântă cu pricepere, după conştiinţă, potrivit voinţei lui Dumnezeu, pot grăi împreună cu psalmistul (49, 4): “Gura mea va rosti lucruri înţelepte, căci socotinţele inimii mele sunt pline de pătrundere” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, p. 485-486).
În predica sa de pe munte, Domnul Hristos a clasat curăţia inimii ca a şasea cale care duce la fericire, prin sentinţa: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Oamenii cu viaţă sfântă, deci fără vicleşug, fără păcat, văd pe Dumnezeu, chiar şi în această viaţă, pentru că au inima curată.
Recomandând curăţenia inimii şi sublimitatea vieţii morale, Domnul Hristos a oferit celor ce l-au ascultat pe el, exemplul desăvârşit al vieţii sale. Fără sforţare a atins El înălţimi, greu de atins de către ascultătorii săi şi cu atât mai mult de a se menţine la astfel de înălţimi ale vieţii morale. “Cine dintre voi poate să mă dovedească de păcat?” (Ioan 8, 46), le-a zis Iisus fariseilor care l-au interpelat în templu. Despre curăţia inimii lui Iisus avea să aducă mărturii Sf. Ap. Pavel, prin cuvintele: “Pe El, care n-a cunoscut păcatul, pentru noi l-a făcut păcat, ca să dobândim întru El dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor. 5, 21). Acelaşi Apostol le grăia în scris Iudeilor despre Iisus, ca “arhiereu ispitit întru toate, după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15). Cu o iubire – greu de înţeles – s-a rugat Iisus pe cruce, pentru cei ce l-au dat pe El suferinţei fără margini şi morţii. Aşa după cum râurile şi fluviile pline de nămol ale pământului nu sunt în stare să tulbure oglinda limpede ale mărilor şi oceanelor, tot aşa răutatea oamenilor n-a fost în stare să-i tulbure curăţia inimii şi liniştea sufletului divin al lui Iisus (Huonder A., La piciorele Mântuitorului, vol. II, trad. de I. Moşoiu, Sibiu, 1937, p. 197).
Dintre cei 12 Apostoli ai lui Iisus, prin duioşie, blândeţe şi curăţia inimii şi prin nobleţea sufletului său, se detaşează Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. Acesta este “ucenicul pe care-l iubea Iisus, acela care la Cina cea de taină s-a rezimat de pieptul lui (Iisus) şi l-a întrebat: “Doamne, cine este cel ce te va vinde?” (Ioan 21, 20).
Răstignit pe cruce fiind, a văzut Iisus pe maica sa şi ucenicul pe care îl iubea, stând alături. A zis atunci Iisus maicii sale: “Femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta. Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o în casa sa” (Ioan 19, 26-27).
Prin curăţia inimii sale, proorocul Isaia, evanghelistul T.V., s-a învredinicit ca în viaţa pământească să-l vadă pe Domnul Dumnezeu, stând pe tron înalt. Serafimii, câte şase aripi având, stăteau înaintea lui şi zburând, exclamau: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este pământul de mărirea lui!” (Isaia 6, 1-3).
Sf. Arhidiacon Ştefan, acuzat de sinedriu a fi călcător de lege, s-a apărat printr-o cuvântare, plin fiind de Duhul Sfânt. Neînfricat în faţa morţii şi cu inima curată, “căutând la cer, a văzut mărirea lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a-dreapta lui Dumnezeu.” Înainte de obştescul sfârşit, asemeni Mântuitorului, s-a rugat pentru cei ce l-au bătut pe el cu pietre, zicând: “Doamne, nu le ţine în seamă acest păcat!” (Fapte 7, 55 şi 60).
Pe drumul spre Damasc, Saul din Tars, prigonitor al creştinilor, a fost învăluit de o lumină şi a auzit glasul care i-a zis: “Saule, Saule de ce mă prigoneşti? Cu inimă de asupritor al creştinilor, n-a fost vrednic a vedea faţa lui Iisus, care i-a grăit. Mai mult decât aceasta, timp de trei zile, Saul a fost fără vedere. Convertit la creştinism, ca Apostolul Pavel, a dus numele lui Iisus înaintea păgânilor. Umplut fiind de Duhul Sfânt, în plină activitate misionară, le scrie Corintenilor despre răpirea sa până la al treilea cer. “Răpit fiind în rai, a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i este iertat omului să le rostească” (II Cor. 12, 4).
Sf. Ioan Scărarul a atras atenţia asupra celor care din gânduri de mândrie, şi-au atribuit pretinsa curăţie a inimii sârguinţei şi osârdiei lor proprii. Aceştia n-au cugetat la cele spuse de Ap. Pavel, care a zis: “Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit”(I Cor. 4, 7), fie de la Dumnezeu, fie din ajutorul şi rugăciunea altora? (Sf. Ioan Scărarul, op. cit., p. 320).
Pentru păcatul săvârşit asupra lui Urie, cu implicaţiile sale, regele David a fost mustrat de Domnul, prin proorocul Natan. David a plâns pentru fărădelegea sa, prin psalmul 50, de pocăinţă: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila ta…” şi – mai cu osebire i-a cerut Domnului: “inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele…”. Nu prin puterile sale proprii aşteaptă David reînnoirea sa morală ci prin darul lui Dumnezeu şi prin mulţimea îndurărilor lui.
Istoria Bisericii ne arată biruinţa nevinovăţiei inimilor curate ale miilor de sfinţi, în faţa duşmanilor credinţei creştine. Până în sfârşit, vrăşmaşii Bisericii au trebuit să-şi recunoască neputinţa, prin exclamarea: “Ai învins, în sfârşit, Galileene!”
Apa de izvor îşi păstrează limpezimea câtă vreme alunecă pe albia curată de piatră, dar se tulbură, de îndată ce iese din albie şi se scurge prin mărăciniş. Tot aşa sufletul omului se bucură de inima curată, cât timp sunt împlinite poruncile morale. Se tulbură însă inima omului, dacă sunt încălcate poruncile lui Dumnezeu şi se întunecă sufletul, prin săvârşirea de păcate.
Un împărat a descins din palatul său, să vadă în ce condiţii vieţuiesc supuşii săi. Ajuns în faţa unei case arătoase, a unuia dintre ei, a pornit să intre spre a o vizita. Din pragul casei, a privit spre interiorul ei, şi şi-a dat seama de necurăţenie care contrasta cu exteriorul. În astfel de condiţii, împăratul a refuzat să intre într-însa. Tot aşa, nici Dumnezeu nu va intra în casa sufletului nostru, dacă o va găsi în stare necuviincioasă şi cu inima întunecată.
La judecata dumnezeiască, cei cu inima curată şi curaţi la suflet, vor privi cu încredere în faţa lui Iisus, a dumnezeescului judecător. Cei cu inima întunecată şi sufletul încărcat de păcate, nu vor avea tăria de a privi în faţa dreptului judecător.
Cei cu inima curată, contemporani cu Cuvântul întrupat, “au văzut mărirea lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Având inima curată, unii dintre sfinţi au văzut pe Dumnezeu chiar în această viaţă, dar numai “ca prin oglindă, în ghicitură”. În Biserica triumfătoare, sfinţii împreună cu îngerii formează trupul mistic al lui Hristos (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 446-447). Atunci vor avea privilegiul de a vedea mărirea lui Dumnezeu, “faţă către faţă” (I Cor. 13, 12).
În biserică, la lumina adevărului evanghelic, i se oferă fiecărui prilejul curăţirii inimii, pentru o cât mai fructuoasă viaţă în Hristos.

Lasă un răspuns