Prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă

Mihai Eminescu, cel mai mare poet al Românilor şi Ion Creangă, autorul Poveştilor şi Amintirilor, s-au cunoscut în problemele şcolare ale învăţătorilor, s-au împrietenit în procesul de creaţie literară şi şi-au înfrăţit sufletele lor pe vecie. Nu i-a despărţit nici suferinţa simultană şi – am putea spune – nici moartea, căci s-au sfârşit din viaţă în acelaşi an, 1889, la distanţă în timp de şase luni şi jumătate, de la care, în 1999, se împlinesc 110 ani. Împreună s-au înfrăţit în opera de ridicare a literaturii române, de la aceeiaşi sursă, de la limba şi literatura populară, comoară sufletească a poporului nostru.1
Eminescu, în calitate de revizor şcolar, l-a cunoscut pe Ion Creangă la mijlocul anului 1875, prezidând conferinţa anuală a învăţătorilor din judeţul Iaşi. La 10 august al aceluiaşi an, Eminescu raporta ministrului Titu Maiorescu despre conferinţele ţinute cu învăţătorii de la ţară. Printre cei chemaţi să-i instruiască pe învăţătorii rurali, era şi Creangă. Eminescu nu-l cunoştea suficient de bine pe Creangă, căci l-a numit V. Creangă. În baza raportului lui Eminescu, ministrul l-a însărcinat pe Creangă să întocmească o metodă de predare a scrierii şi citirii la clasa I-a. Eminescu, încă revizor şcolar, raporta noului ministru, că abecedarul întocmit de Creangă şi colaboratorii săi este cel mai bun abecedar românesc.
În vara anului 1875, Ion Creangă a fost dus de Eminescu la Junimea. Acolo s-au cunoscut ei mai bine, la şedinţele de lucru şi repede s-au legat sufleteşte unul de altul. Creangă i-a citit poeziile de răsunet publicate de Eminescu în “Convorbiri literare”, cunoscându-l astfel pe poet. La rândul său, Eminescu a sesizat în învăţătorul Creangă, un talent vânos. Relaţiile dintre ei n-au rămas ca simple raporturi oficiale şi reci, dintre revizorul şcolar şi învăţător. Ei s-au apropiat unul de celălalt, prin concepţiile lor comune care au consolidat primele impresii, precum şi prietenia lor. Învăţătorul povestaş îi va fi spus revizorului snoave, pline de duh şi înţelepciune, iar revizorul – apreciindu-l – l-a îndemnat să le aştearnă pe hârtie, spre a le citi apoi la Junimea. De acum venea Creangă cu îndrăzneală la cancelaria revizorului, spre a mai schimba o vorbă. Eminescu îi cunoştea şi bătaia de deget în uşă şi glasul gros cu care Creangă îl desmierda, zicând: “Acasă-i Măria-sa Stăpânul?” Într-una din convorbirile avute, Creangă i-a povestit lui “Bădie Mihai” “Soacra cu trei nurori” şi “Capra cu trei iezi”, aşternute pe hârtie pentru manualul său, precum şi altele. “Scrie tot ce ai spus, că e minunat de bine – i-a zis Eminescu – să citim la Junimea… să vadă cei de acolo adevărata literatură”.2
Dacă apariţia dintru început a lui Creangă la Junimea a stârnit anticipaţia celor mai mulţi, displăcându-le poveştile, în schimb “Soacra cu trei nurori” a fost ascultată cu interes, nefiind de soiul celor citite până atunci la Junimea. Dulceaţa limbajului i-a dat acestei poveşti tot farmecul. Povestea “Capra cu trei iezi” a fost citită la Jumnimea de Eminescu, lectorul oficial. El a citit-o rar, cu vocea lui cantabilă. În cadrul discuţiilor purtate, junimiştii nu s-au pronunţat dacă povestea este bună sau rea. Aceasta i-a spus-o numai bădiţa Mihai, dar nu la Junimea, ci acasă în bojdeaucă. Eminescu era convins, că fiecare dintre poveştile lui Creangă îşi are tâlcul ei. “Soacra cu trei nurori” a apărut în C.L., în octombrie 1875 iar “Capra cu trei iezi” cu două luni mai târziu.
La îndemnul lui Eminescu, Creangă, institutorul din Păcurari, a început a-şi descărca mereu carul cu poveşti, care se părea că au căutare. În 1876, i-a fost publicată în C.L. povestea “Punguţa cu doi bani”. Primul ei cititor a fost tot Eminescu. Această poveste aducea ceva nou, faţă de ceea ce scrisese Creangă până atunci.
Creangă nu mergea cu regularitate la şedinţele Junimii. Lui îi plăceau poeziile lui Eminescu, iar poetul ducea rar poezii la Junimea. Mai adesea le citea în bojdeucă, după care Eminescu şi Creangă discutau ore în şir. Creangă scria mereu şi-i citea lui Eminescu, aşteptând apoi să-l corecteze. La rându-i, Eminescu îi spunea cu convingere: “Lasă, Creangă, că ai să citeşti la Junimea. Tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!”3 Confirmarea dată de Eminescu îi întărea conştiinţa lui Creangă, că ceea ce scrie e lucru bun. Ca urmare, nu se mai temea de critica ironizantă ce i-ar fi putut să i-o aducă boierii. Se ducea deci cu încredere la Junimea, bine dispus şi pornit pe glume.
Creangă a discutat cu Eminescu şi asupra nuvelei “Moş Nichifor Coţcariul”, fără a se fi schimbat ceva din ea. A primit încurajarea de a o tipări, ceea ce s-a realizat în 1877.
Creangă a dispreţuit Junimea. Numai Eminescu i-a fost solidar în vederi şi prieten adevărat. În prietenia dintre Creangă şi Eminescu, junimiştii au văzut un mod al acestora de a riposta faţă de aristrocratica societate. După şedinţe, junimiştii se duceau la cafenele şi restaurante luxoase. Eminescu şi Creangă erau de asemeni invitaţi, dar aproape întotdeauna refuzau.
Creangă şi Eminescu, ambii moldoveni, cu elemente comune sufleteşti, cu o voluptate a priveliştilor rurale, înţelegându-se din priviri,4 cutreierau împreună împrejurimile Iaşilor. Nu arareori, după drumeţii de câteva zile, se reîntorceau în bojdeuca din mahalaua Ţicăului, unde – în uitare de sine – discutau, până cădeau frânţi de oboseală. Creangă se minuna de spusele lui Eminescu despre Budapesta, Viena şi Berlin. Discutau lucruri despre ţara noastră, probleme ale meşteşugului literar, despre Junimea şi C.L., despre Maiorescu, împreună având păreri comune.
Eminescu i-a dat lui Creangă conştiinţa de scriitor, căci – după afirmaţia unui anonim – “Creangă a fost descoperit de Eminescu”.5 Până la întâlnirea şi împrietenirea dintre ei, Creangă a publicat doar mici bucăţi literare în manuale şcolare, versuri plate şi naive. Micii şcolari i-au fost primii cititori ai unor lucrări pe care nici nu bănuise, că le va scrie vreodată. Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie poveşti şi apoi amintiri. La amândoi a crescut dispreţul faţă de creaţiile literare junimiste.
în 1875, Eminescu şi-a pierdut postul de revizor şcolar. Creangă l-a cules de pe drumuri şi l-a adus în bojdeuca Ţicăului, care – vorba ceea – palat nu era! După spusele lui Creangă, redate de Cezar Petrescu, “Tinca a pregătit o oală cu sarmale înfricoşate şi un cuptor de plăcinte cu poalele-n brâu, ca la Humuleştii mei şi la ipăteştii matale”. Creangă i-a oferit lui “bădiţa Mihai” camera cea mai arătoasă. Cu greu a fost apoi angajat Eminescu în funcţia de redactor-administrativ şi corector la gazeta “Curierul de Iaşi”, publicaţie numită de poet “foaia vitelor de pripas (adică găsite în holde şi pe drumuri).6
Prietenia dintre Creangă şi Eminescu a fost rodnică în creaţii ale amândurora. Creangă i-a citit lui Eminescu “Povestea lui Stan Păţitul”, despre care Eminescu i-a spus că are asemănare cu Faust al lui Goethe la care Creangă a rămas ca împietrit. În poveste sunt evidenţiate credinţele poporului nostru, iertător. După trei ani de slujire la Ipate, dracul Chirică nu cere sufletul stăpânului său; se mulţumeşte cu sufletul babei vrăjitoare şi lasă în plata Domnului pe Ipate şi pe nevasta lui.
În bojdeaucă şi în plimbările lor, Eminescu şi Creangă au discutat şi despre intrarea ţării în războiul ruso-turc, ca o chezăşie a obţinerii independenţei naţionale. Evocând trecutul, spre a sugera prezentul, Eminescu a început să scrie drama istorică “Alexandru Lăpuşneanu”, primul cititor al ei fiind Creangă, care i-a exprimat cuvinte de admiraţie. Această dramă a rămas neterminată, ca şi povestea lui Creangă “Făt-Frumos, fiul iepei”, scrisă în timp ce Eminescu era găzduit în bojdeucă. Povestea aceasta are asemănare cu “Călin Nebunul” al lui Eminescu. Bojdeuca a fost locul adecvat pentru un continuu schimb de experienţă al celor doi prieteni, scriitori. Acolo s-au scris sau măcar s-au plăsmuit adevărate capodopere ale literaturii. Cei doi prieteni şi-au împrumutat expresii populare, motive şi teme literare. Mai însemnată decât aceste împrumuturi reciproce, a fost înrâurirea lui Eminescu la prelucrarea basmului folclorist, vădită în “Povestea lui Harap-Alb”, care atinge suprema formă de prelucrare creatoare a modelului folcloric. Aceşti doi prieteni au colaborat în mod creator, ambii fiind mânaţi de dorinţa fierbinte de a-şi pune talentul şi priceperea în slujba poporului. Aceasta a contribuit în considerabilă măsură la temeluirea prieteniei pe veci a sufltului lui Eminescu cu sufletul lui Creangă.
Vestea plecării lui Eminescu de la Iaşi la Bucureşti, ca redactor la ziarul “Timpul”, l-a posomorât pe Creangă. Ambii sperau ca plecarea să întârzie cât mai mult; Eminescu nu avea bani de tren. S-au găsit însă banii necesari şi Eminescu plecă. În acea zi Creangă a simţit că ceva s-a rupt din însăşi fiinţa sa. Peste doar câteva zile, avu Creangă satisfacţia să citească în “Timpul” primele articole ale lui Eminescu.
Fiul povestitorului, elev la şcoala militară, a căutat să profite de prietenia dintre Eminescu şi tatăl său. În 25 decembrie 1878, poetul îi cerea lui Creangă să treacă peste cauzele deosebite ce le-ar avea faţă de propriul său fiu.
Prins în mari cumpene, Creangă simţea nevoia de a-i scrie lui Eminescu. Cu plăcută aducere aminte i-a scris despre nopţile albe, în care au hoinărit “fără pic de gânduri rele”, contemplând “cerul plin de minunăţii”, Eminescu povestindu-i “atâtea lucruri frumoase…frumoase”. Cu nesaţ citea Creangă scrisorile primite de la Eminescu şi grabnic se apuca să-i răspundă. Iată îmceputul unei scrisori trimise de Creangă: “Bădie Mihai, Slavă Domnului c-am primit scrisori de la tine. Eu te credeam mort şi mă luam de dor cu amintirile…”.7
Când se gândea la cercul de prieteni din Iaşi, Eminescu se oprea mai întâi la Creangă. În 1880, neparticipând la banchetul anual al Junimii, Eminescu a trimis următoarea telegramă: “Rog pe părintele Creangă, / ca să sune din talangă, / din talanga cea de boi, / ca să auzim şi noi. / Doresc să petreceţi bine, / să nu mă uitaţi pe mine. / Eminescu”.8
La început de septembrie 1880, Creangă era la Bucureşti, ca membru în Consiliul permanent al Instrucţiunii. Câteva seri, odaia în care era găzduit, a devenit cenaclu improvizat, alcătuit din Eminescu, Creangă şi Slavici. Versurile minunate, din Scrisoarea a III-a, despre Mircea cel Bătrân, citite de Eminescu, l-au înflăcărat pe Creangă. După două zile, în casa lui Titu Maiorescu, Creangă citea la Junimea bucureşteană, “Amintirile din copilărie”, I-a parte, care a apărut în C.L. la 1 ianuarie 1881. Ca urmare a discuţiilor purtate între Creangă şi Eminescu, prozatorul s-a decis să afişeze mai atent caracterul lui Nică, fapt împlinit în partea a II-a a Amintirilor.
În toamna anului 1881, Creangă era iarăşi în Bucureşti, la Consiliul permanent al Instrucţiunii. Aducea cu sine, “Amintiri din copilărie”, partea a III-a, spre a fi citită la Junimea. Modul în carea Creangă a scris despre Moş Ion Roată, l-a supărat pe Maiorescu. Şi de acestă dată, Eminescu l-a sfătuit pe Creangă, spunându-i: “Tu scrie cum ştii… Tu n-ai nevoie să te îndrepte alţii”.9 De altfel, Maiorescu îi considera pe Eminescu şi Creangă ca junimişti mai recalcitranţi.
La 5 iunie 1883, Eminescu era la Iaşi, trimis de “Timpul”, în calitate de corespondent, la festivitatea de desvelire a statuii lui Ştefan cel Mare. Împreună cu Creangă au colindat câteva zile, Eminescu fiind găzduit în bojdeuca lui Creangă. Duioasă le-a fost despărţirea; în gară, Creangă şi-a urmărit prietenul cu privirea, până s-a pierdut în depărtare.Peste trei săptămâni, ziarul “Timpul” aducea trista veste, că Eminescu a înnebunit. În bojdeucă, apucând jurnalul şi cu un geamăt, Creangă s-a prăbuşit pe pat.
În timp ce Eminescu zăcea într-un ospiciu din Viena, în zilele de 5 şi 6 ianuarie 1884, Junimea îşi serba 20 de ani de la înfiinţare. Bolnav fiind, Creangă a fost mai mult târât la banchet. Retras într-un colţ, era dornic să afle ştiri despre Eminescu şi curând a dispărut de la masă.
La banchetul solemn din 21 octombrie 1885, între junimiştii prezenţi era şi Eminescu. Creangă a toastat în cinstea lui Eminescu “cel mai mare poet al Românilor”. La rândul său, poetul a ridicat paharul pentru ţărănimea românească, “pe umerii căreia apasă toate greutăţile neamului nostru”.10
În toamna anului 1886, Eminescu şi-a pierdut iarăşi mintea şi prietenii lui buni l-au dus la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. În aceeiaşi toamnă, Creangă fiind în concediu de boală pe timp de şase luni, împreună cu prieteni din generaţia tânără, a alergat într-un suflet, să-şi vadă fratele de suferinţă. Poetul l-a primit stingher pe prozator, vorbind mai mult din privire. Curcubeul ce s-a zărit atunci la răsărit, se credea că e vestitor de bine pentru amândoi. Atunci însă, ei s-au văzut pentru ultima dată.
În toamna anului 1887, vrând să-şi revadă locurile copilăriei, Creangă se întorcea de la Neamţ la Humuleşti, şi a poposit în casa părintelui Teofan Focşa. A luat apoi o carte de pe poliţa de la tavan şi a deschis-o. Era la prohodul diaconilor, pe care l-a citit cu glas tare, printre lacrimi şi suspine. Cu toate insistenţele părintelui Gheorghe, unchiul său, de a-l opri, nu a contenit până nu a terminat de citit tot prohodul. A spus apoi, către părintele Gheorghe: “Ia, a fost, moşule, scris să mi-l citesc eu singur”.11 Dinspre Eminescu, Creangă era acum liniştit, ştiindu-l la Botoşani, sub ocrotirea iubitoarei şi devotatei sale surori, Harieta.
În semn de deosebită preţuire a prieteniei legate de Eminescu, Creangă a păstrat cu sfinţenie toată viaţa o carte dăruită de genialul poet, pe care a scris: “Dăruită mie de D-l Mihai Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al Românilor, 1878″.12 Biografii lui Eminescu şi ai lui Creangă au reliefat afinitatea lor sufletească, prin care s-a statornicit prietenia lor nedespărţită din toate zilele vieţii lor, şi la bine şi la greu.
La 15 iunie 1889, Parcele necruţătoare au curmat firul vieţii zbuciumate a Luceafărului poeziei noastre. “Nu ducem la mormânt numai un om – spunea atunci August Trebuniu Laurian – ci însăşi o glorie naţională”. Acest rod genial al ţării a spintecat norii spre a scruta şi desprinde de dincolo de stele noi forme pentru cugetarea românească”.13
În ultimele ceasuri ale aceluiaşi an 1889, în ziua de 31 decembrie, autorul iubit al Poveştilor şi Amintirilor fermecătoare a trecut dintre cei vii, spre a-şi duce somnul, în cimitirul Eternitatea din Iaşi, unde şi-a luat casă de veci. A rămas însă opera lui, în care se va oglindi mereu mai strălucitor chipul poporului român.

1 Kirileanu G. şi Chendi H., în Prefaţa la “Opere complete” de Ion Creangă, Bucureşti, 1906, p. 15.
2 Caraioan P., “I. Creangă”, Bucureşti, 1955, p. 173-174.
3 Ibidem, p. 204.
4 Călinescu G., Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1966, p. 225-226.
5 Kirileanu şi Chendi, op. cit., p. 23.
6 Caraioan P., op. cit., p. 215-216.
7 Ibidem, p. 251 şi 253.
8 Botez C., în Introducere la “Opere complete” de I. Creangă, p. 10.
9 Caraioan P., op. cit., p. 297.
10 Ibidem, p. 314.
11 Ibidem, p. 323.
12 Botez, op. cit., p. 10.
13 Viaţa lui Mihai Eminescu, în: Clasici, Poetul Mihai Eminescu, ed. a III-a, Bucureşti, 1945, p. 31.

Lasă un răspuns