Învăţătură biblică despre prietenie

Întreagă Biblia ne oferă posibilitatea îmbogăţirii şi a bunei sporiri în credinţa vie creştinească, dar ne oferă şi preţioase învăţături necesare ordonării vieţii în mod bineplăcut lui Dumnezeu, potrivit voii lui preasfinte. Schiţând viaţa omenească în diversele ei referinţe, recomandă sfaturi pentru toate situaţiile şi referinţele ei. Sentinţele oferite mai ales de cărţile cu caracter didactic, exprimă înţelepciunea vieţii, raportată la variatele ei probleme. Preţioasele reguli de viaţă pe care le recomandă, arată mai ales ce trebuie să împlinească omul faţă de sine şi faţă de semenul său. În acest sens, Biblia oferă şi sfaturi, îndrumări şi pilde de sinceră şi adevărată prietenie dintre oameni. Recomandă ca în procesul de apreciere a oamenilor, să nu se caute doar la exterior, căci cu uşurinţă s-ar putea greşi. Noul Testament ne oferă modelul sublim de prietenie, desprins din viaţa şi activitatea Domnului Hristos, care şi-a exercitat puterea sa de înrâurire mai ales în viaţa sfinţilor Bisericii creştine.
Îndeobşte, prin prietenie se înţelege sentimentul care leagă două persoane. De aci, rezultă înţelesul de a se împrieteni cu cineva, a avea sentimente prieteneşti şi deci a statornici legături de prietenie. Prieten sau amic este persoana la care ţinem şi
– reciproc – ţine la noi. Adevărata prietenie nu se rezumă la manifestarea formală, declarativă, prin vorbe care – uneori – pot fi nesincere. Sentimentele de prietenie izvorăsc din concordanţa şi comunitatea de idei, temeluite prin reciproce sfaturi amicale şi servicii prieteneşti.
În elanul tineresc, se ajunge la câştigarea de prieteni. Nu e suficient însă să-i devii cuiva bun prieten; e necesar ca în mod statornic să-i rămâi bun prieten. La câştigarea de prieteni se ajunge cu inimă şi suflet de prieten, cu mână prietenească şi prin serviciu prietenesc. Cu atitudini şi vorbe aspre, nu-ţi câştigi prieteni. „Două pietri tari – zice Anton Pann – nu pot măcina împreună”. Prin atitudine prietenească nu se ajunge doar la câştigare de prieten, ci – mai mult decât atât – la înjghebarea cercului de prieteni.
„Graiul dulce înmulţeşte prietenii…” (Eclesiastic 6, 4). Această sentinţă a fost redată de poporul nostru sub forma: „Vorba dulce mult aduce”.
„Dacă îţi faci un prieten, pune-l la încercare şi nu te încrede de grabă în el”. Sincera prietenie se dovedeşte prin fapte pe măsură. Aceasta este motivată – în continuare – „căci este câte unul prieten până la o vreme, dar nu rămâne astfel în ziua necazului tău. Şi este prieten care se întoarce în duşman…” (Eclesiastic 6, 6-8). Înţelepciunea poporului nostru confirmă necesitatea acestei testări, prin dictonul: „Aurul în foc se lămureşte”. Această lămurire are loc nu numai faţă de argint, metal nobil ca şi aurul, ci şi faţă de alte metale. „Şi mai este prieten, tovarăş de masă care nu va rămânea lângă tine în ziua când vei fi nenorocit… Dacă vei ajunge la fund, el va fi potrivnicul tău şi de faţa ta se va ascunde” (Eclesiastic 6, 9-11). În astfel de cazuri, se potriveşte dictonul: „Prietenul bun la nevoie se cunoaşte”. Reliefând numai reversul pozitiv al celor de mai sus, străbunii latini au afirmat de veacuri: „Dum felix eris, multos numerabis amicos (Cât timp vei fi fericit, vei număra mulţi prieteni).
„Depărtează-te de duşmanii tăi şi fii cu pază faţă de prietenii tăi” (Eclesiastic 6, 12). Poporul nostru dreptcredincios s-a călăuzit mereu după glasul Scripturii; aceasta o dovedeşte şi sentinţa: „Păzeşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr eu”. Într-adevăr duşmanul se face cunoscut prin atitudinea, conduita şi faptele sale. În schimb, prietenul nesincer se poate deghiza sub masca prieteniei, spre a nu i se descoperi falsitatea.
În continuare, Eclesiasticul (6, 13-16), exprimă elogii la adresa prietenului credincios, a cărui valoare este inestimabilă, considerat a fi leacul vieţii. Durabilitatea legăturii de prietenie cu acesta este o calitate specifică celor ce se tem de Domnul, care după inima lor cucernică şi-au ales prietenii.
Eclesiasticul (22, 18-21), face distincţie între conduita prietenului nerod şi a prietenului înţelept. „Chiar când ai scos sabia împotriva unui prieten, nu te deznădăjdui, căci întoarcerea este cu putinţă… Rămâi credincios prietenului tău, în sărăcia lui, ca să te bucuri împreună cu el, când va da de belşug”.
Aceeiaşi „Înţelepciune a lui Isus, fiul lui Sirah” îl fericeşte pe cel ce a găsit un prieten credincios şi apreciază dragostea dintre prieteni, categorisind-o alături de unirea dintre fraţi şi de înţelepciunea cu care soţii – bărbatul şi femeia sa – se îngăduie unul cu altul. „Adevăratul prieten se luptă cu duşmanul şi pune mâna pe scut, în faţa potrivnicului” (Eclesiastic 37, 5).
Cu orice inimă am fi primiţi de prietenul adevărat şi credincios, nu se cuvine a abuza de solicitudinea şi de bunăvoinţa lui. În acest sens se recomandă: „”Calcă rar în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască” (Proverbele lui Solomon 25, 17).
Cărţile lui Samuil ne oferă prietenia aleasă ce s-a legat între David şi Ionatan, fiul regelui Saul. Asistând la convorbirea dintre David şi Saul, sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David şi „a legat legământ de prietenie cu David, căci îl iubea ca pe sine însuşi” (I Sam 18, 3). Ca dovadă a prieteniei Ionatan i-a dăruit lui David mantia sa, sabia sa, arcul şi brâul său. Când din invidie, Saul a căutat să-i ridice viaţa lui David, Ionatan l-a vorbit de bine pe David. Tot Ionatan l-a sfătuit pe David să stea ascuns, în loc dosit, din calea furiei lui Saul. Ca dovadă a sublimelor sale simţăminte, David s-a întristat amarnic la vestea morţii lui Saul şi a lui Ionatan. I-a jelit pe amândoi. Iată, cum l-a plâns pe Ionatan: „Jale grea este în mine, după tine, frate-meu Ionatane! Căci mult mi-ai fost tu drag” (II Sam 1, 26). Ca mărturie a sincerei prietenii, David şi-a arătat bunătatea sa faţă de Mefiboşet, fiul lui Ionatan, olog de ambele picioare.
Elifaz, Bildad şi Tofar, auzind de nenorocirea care a dat peste Iov, prietenul lor, împreună s-au înţeles să vină, să-l plângă şi să-l îmbărbăteze. Din depărtare văzându-l – de nerecunoscut – toţi trei şi-au înălţat glasurile lor şi au plâns de jale, sfâşiindu-şi veşmintele lor, şi deasupra capetelor lor au aruncat cu pulbere spre cer. E drept, că din „neştiinţă au pus pronia cerească sub obroc” (Iov 42, 3), întristând pe nedrept sufletul lui Iov. În nefericirea lui Iov, ei au văzut pedeapsa dumnezeiască, pentru păcatele lui. Sunt însă şi suferinţe care vin asupra omului, pe care el nu le poate înţelege. Ca urmare, Dumnezeu i-a osândit pe aceşti prieteni ai lui Iov.
Trăind în Nazaret, până la vârsta de 30 de ani, Iisus îşi va fi legat prietenii cu cei de o seamă cu el, fără însă a fi vorba de legături strânse, de gânduri şi de preocupări, în care să-i împărtăşeşti prietenului păsurile, credinţa, îndoiala, speranţa, desvăluindu-ţi sufletul întreg. Vieţuind apoi printre străini, între oameni de tot felul, s-a simţit nevoia de prieteni apropiaţi şi statornici, care să-i cunoască gândurile şi care să-l întrebe cu încredere asupra stărilor de lucruri, ori de câte ori ar fi fost nelămuriţi. Prietenii pe care şi i-a ales Iisus, au fost apostolii. Pe aceştia i-a recrutat din lumea celor sărmani. Ei aveau să-i fie apropiaţi şi nedespărţiţi de El, în căile propovăduirii sfinte. Prieteni fideli ai lui Iisus, apostolii aveau să păstreze cu credincioşie învăţătura propovăduită oamenilor şi – la rândul lor – să-i înveţe şi ei pe oameni.
De câtă cinste s-a putut bucura Lazăr din Betania, fratele Martei şi Mariei, considerat ca fiind prieten al lui Iisus şi al apostolilor. Ori de câte ori se afla prin împrejurimi şi în drum spre Ierusalim, Iisus poposea bucuros în Betania (cale de o jumătate de oră până la Ierusalim) la prietenul său Lazăr. Aici era primit cu inimă deschisă, aşa precum o fac oamenii simpli, oferind clipe de curată bucurie. Zăbovind prin partea locului, le-a zis Iisus apostolilor săi: „Prietenul nostru Lazăr a adormit; mă duc să-l deştept” (Ioan 11, 11). La patru zile, după ce Lazăr era mort şi îngropat, s-a apropiat Iisus de Betania. Dând faţă cu surorile lui Lazăr, Iisus era mişcat de durerea ce le copleşise şi – împreună cu ele – pe toţi cei de faţă. Iisus a vărsat atunci lacrimi, s-a zguduit în duhul său şi s-a tulburat pentru moartea prietenului său. Aceasta i-a determinat pe Iudeii ce veniseră la mormânt, să spună despre Iisus: ” Iată cât de mult îl iubea pe Lazăr” (Ioan 11, 36); Pentru acest prieten al său a săvârşit Iisus marea minune a învierii din morţi, arătând lumii că El este trimis al Părintelui ceresc.
Iosif din Arimateia, ucenic al lui Iisus, în taină i-a cerut învoire lui Pilat, să ridice trupul lui Iisus de pe cruce, şi Pilat i-a dat voie. A venit apoi Iosif, împreună cu Nicodim, care a adus amestecate smirnă şi aloe, ca la o sută de litre. Au luat trupul lui Iisus, l-au înfăşurat în pânze de in, odată cu miresme şi l-au îngropat, în grădină, într-un mormânt nou, în care nu fusese nimeni îngropat (Ioan 19, 38-42).
Întrebarea legitimă pe care şi-a pus-o Gala Galaction în schiţa sa
„Grădina lui Iosif din Arimateia”, este aceasta: „La ce ar fi folosit că mormântul era aproape de locul răstignirii, dacă n-ar fi aparţinut unuia dintre prietenii lui Iisus?” Fără doar şi poate, Iosif din Arimateia a fost prieten al lui Iisus.
Învăţătura biblică a rodit bogat în sufletele alese ale Bisericii lui Hristos. Învăţătura despre prietenie a încolţit, din spiritul moralei creştine, pe temeiul iubirii aproapelui. Istoria Bisericii creştine din veacul său de aur – veacul al IV-lea – ne oferă celebra prietenie ce s-a închegat, din anii şcolarităţii, între sfinţii părinţi: Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz, prietenie ce s-a vădit în mod statornic, în tot decursul vieţii lor. Cu ocazia sărbătoririi lor, Biserica pune în faţa credincioşilor viaţa şi activitatea lor: a sf. Vasile la 1 ianuarie şi a sf. Grigorie la 25 ianuarie, iar a amândurora, împreună cu a sf. Ioan Hrisostom, la 30 ianuarie.
Este firesc să ne întrebăm asupra mobilului care a condus la asocierea într-o astfel de prietenie. Ambii s-au născut din părinţi evlavioşi, binecredincioşi. Mamele lor au fost creştine pioase – atât Nona, mama sf. Grigore, cât şi Emilia, mama sf. Vasile şi mai ales Macrina, bunica acestuia din urmă – de la care, din pruncie au dobândit aleasă educaţie creştină. Şi unul şi altul au învăţat tot ce se putea învăţa de la filozofii şi retorii acelui timp, din Cezareia Capadociei, apoi – sf. Vasile în Constantinopol, iar sf. Grigore în Alexandria şi – în sfârşit – ambii în Atena. Afinitatea dintre ei a condus la legarea prieteniei strânse, vieţuind într-o fericită simbioză: în două trupuri distincte, dar într-un singur suflet. În timpul şcolarităţii la Atena, n-au cunoscut alte căi decât calea bisericii şi calea şcolii. Cu vederi şi predilecţie pentru aceleaşi îndeletniciri, cu studiul şi cu asceza, împreună s-au retras în mănăstirea organizată de sf. Vasile, într-o pustie din Pont. În solitudinea acestei mănăstiri, într-o armonioasă colaborare au studiat diligent scrierile lui Origen. Rodul muncii lor a fost culegerea pe care împreună au elaborat-o, intitulată „Filocalia”, în traducere liberă: Ceea ce este (bine şi) frumos. Chiar dacă au fost solicitaţi să intre în desfăşurarea misiunii de preot şi apoi ca ierarhi ai Bisericii, cu plăcere au revenit în ambianţă de linişte şi armonie. Împreună au depus strădanii fructuoase, pentru apărarea Ortodoxiei faţă de arianism şi faţă de pnevmatomahi. Prietenia dintre aceşti doi Sf. Părinţi ai Bisericii a promovat multe realizări valoroase, de aleasă şi rară frumuseţe. Dintre acestea sf. Vasile cel Mare a lăsat Cuvântările despre cele şase zile ale Facerii (Hexaimeron), iar sf. Grigore de Nazianz (Teologul) cele cinci Omilii privitoare la dogma despre Dumnezeu Cuvântul. Opera ambilor Sf. Părinţi constituie stâlpi de sprijin ai Ortodoxiei şi vieţii creştine îndeobşte, sub diferitele ei aspecte.
S-au închegat relaţii de prietenie, între mari personalităţi, de valoare universală, cum au fost între: Eminescu şi Slavici, Eminescu şi Creangă, Schiller şi Goethe, Enescu şi Menuhin. Nu greşim dacă spunem, că din punct de vedere etic, aceste prietenii au izvorât din spirit umanitar. Ar fi interesant de ştiut dacă la închegarea lor, vreuna dintre acestea patru s-a bucurat şi de căldura dragostei faţă de aproapele, lăsată Bisericii de Domnul Hristos.