Eminescu, făuritor al limbii noastre literare

Limba noastră literară presupune unitatea de totdeauna a graiului românesc, pentru care s-a frămîntat, înainte cu 340 de ani și mai bine, mitropolitul român din Ardeal, Simion Ștefan, “Bine știm – a spus el în predoslavia Noului Testament de la Bălgrad – că cuvintele trebuie să fie ca banii – că banii aceia sînt buni care umblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sînt mai bune care le înțelegem toți”.

Nu inteționez să înșirui aici toate contribuțiile aduse, succesiv, la formarea limbii noastre literare. Dacă însă “Negruzii șterge colbul de pe cronice bătrîne”, dacă Kogălniceanu a reînsuflețit trecutul cronicelor , chemînd la viață limba veche, dacă Alecu Russo a dezgropat de sub lespedea uitării literatura populară, scriind imnul înflăcărat al pămîntului românesc, ce înainte-mergători, au arătat drumul și au adus comoara pe care, cu aleasă competență avea să o însuflețească Mihai Eminescu, geniul românesc în aspirația spre universalitate. (M. Eminescu, Poezii, ediție îngrijită de Al. Colorian, Cugetarea, București, 1945, pag. 42).

Mergînd pe urmele înaintașilor, Eminescu s-a năzuit să nu risipească ce au adunat ei, călăuzit fiind de ideia de a lumina poporul, spre a-l avea unit, și tare. A ținut cu scumpătate la comoara depozitată în tezaurul de limbă strămoșească, găsind tot o dată, ca nimeni altul, procedee geniale de meșter făurar, spre a spori zestrea cea mai de preț, lăsată nouă de înaintași.

“Limba veche și înțeleaptă (Scrisoarea a II-a) este de fapt limba românească de pretutindeni, în forme generale. Aceasta a fost, veacuri de-a rîndul limba Bisericii, care prin textele ei a circulat pe tot întinsul pămîntului românesc. (Ed. îngr. de Al. Colorian, pag. 75).

Apărut din țara de legendă a voievozilor și cronicarilor, din lume mînăstirilor cărturare, Eminescu a găsit, în geniul popular, talismanul de eliberare, în graiul lui viu a a găsit o identificare a năzuințelor sale sufletești, a zborului cugetării. S-a aplecat peste izvorul de apă vie al tradiției, pe care îl formează istoria, trecutul, basmul românesc, aleanul inimii, alături de jalea și zbuciumul neamului. Exponent strălucit al tradiției, în istoria patriei și în cronici, în limba și literatura poporului, Eminescu a văzut o icoană, a găsit un îndemn și un îndreptar.

Gravitînd întotdeauna la sursa tradiției, care este cultura comună din care germinează evoluția nației, Eminescu a dat o altă viață  verbului vechi și totuși veșnic nou. Acestea toate au trecut din valul colectiv anonim, în sufletul său, transformîndu-se cu dorul, cu fiorul și cu avîntul românesc. (Ed. îngr. de Al. Colorian, pag. 142-144).

Poetul nu vorbește un limbaj care să fie numai al său. Dimpotrivă, el are în vedere poporul român de pretutindeni și se folosește de graiul obștesc, din care s-a străduit să scoată cît mai multe expresii. Era cuprins de o vie bucurie, cînd putea să “dezgroape” o vorbă, – spune Ion Slavici – adică să introducă în limba literară o vorbă răspîndită în popor, de care alți scriitori nu se folosiseră și era un neobosit scrutător al limbii vorbite.

Această constantă preopcupare a lui în aceea ce privește limba era una din cauzele lui comunicative. Stătea de vorbă cu ori și cine, totdeauna cu gîndul de a prinde cîte ceva și de a se folosi. (Ioan Slavici, Amintiri, Cultura Națională, București, 1924, pag. 38).

Cînd se spune, că în poezia sa Eminescu este un făuritor de limbă, nu se înțelege inventarea de expresii proprii. Prin creația de limbă, Eminescu s-a depășit pe sine, înțelegînd prin aceasta o lărgire neobișnuită a graiului “peste orice fel de îngrădire. Vraja care emană din majoritatea versurilor lui Eminescu, vrajă care ne copleșește, ne înmoaie sufletul și ne transportă, cu adevărat, în altă lume, rezultă înainte de toate, din cuvintele ce întrebuințează și din modul cum le combină. (Iorgu Iordan, Limba lui Eminescu, R.F.A., București, 1940, pag. 19).

Într-ale artei cuvîntului, Eminescu s-a condus după intuiția sa genială, intuiție care a fost în concordanță cu geniul însuși al limbii lui materne. (I. Iordan, op. cit., pag. 21). De fapt, după cum a spus I. L. Caragiale, marele poet, cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, a turnat într-o lapidară “formă nouă limba veche și înțeleaptă”, pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult. (I. L. Caragiale, Momente, schițe, amintiri, București, Minerva, 1908, pag. 285).

Peregrinările lui de-a lungul și de-a-latul mai tuturor provinciilor românești la-u pus în situația de a înțelege unitate lingvistică a românilor și de a cunoaște la fața locului, particularitățile specifice ale graiurilor regionale, pentru a le folosi și a le contopi, făcînd astfel ca limba întrebuințată de el să fie și mai unitară decît este limba noastă în realitate. La Eminescu găsim, în cea mai largă măsură, realizată, ceea ce am putea numi unitatea linguistică a Românilor (I. Iordan, op. cît., pag. 7).

Crescut în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la București și în mijlocul poporului român – spune Ion Slavici – Eminescu citea cronicarii și multe cărți bisercești, cunoștea literatura română în toate fazele ei, era omul stăpînit ca nimeni altul de gîndul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. (Ion Slavici, Amintiri, pag. 16). Ca mărturie ne sînt versurile lăsate de genialul poet:

“Acea sublimă stîncă ce stă cu capu-n cer
E-unirea românimei…E visul meu de fier
Ce l-am visat o viață făr-să-l pot ridica.
…………………………………..
Las românimei toate grozavul frumos vis
Ca-n fruntea ei senină etern să steie scris!”

(din Mira – fragment dramatic în “Cîntarea României”
Antologie, Ed. pentru Et. Buc. 1967)

Vorbind despre limba folosită de Eminescu, e firesc să recurgem la tezaurul de frumuseți al poeziei, prin care poetul rămîne continuu alături de sfuletul neamului nostru.

în poezia sa, Eminescu se servește de metafore, spre exemplu:
“Văd poeți ce-au scris o limbă ca un facure de miere:
Țichindeal, gură de aur, Mumulean glas de durere.”

Eminescu recunoaște că limba noastră e dulce și, prin expresia folosită, întărește imaginea, pomenind de miere, cum au făcut-o de altfel, și alții, spre exemplu:
“Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim
…………………………………….
Și pe buze-aducem miere, cînd o cuvîntăm”.

(G. Sion, din Limba rom., în “Cîntarea României”)

Zicând “limbă ca un fagure de miere”, Eminescu a ieșit cu mult din înțelesul obișnuit; a deșteptat ideia proviziei de miere, într-o figură formă geometrică. Limba este depozit dulce, un produs rezultat din munca colectivă a poeților; fiecare, în parte, a lăsat în fagure, picătura după picătură de miere.

Ca toții poeții mari, Eminescu este făuritor de limbă, mai ales în măsura în care a pus în valoare graiul poporului, prin introducerea de formea ce aveau să prindă teren în domeniul limbii noastre literare.

Bogăția de frumuseți a poeziei eminesciene, tot odată podoabe ale limbii noastre literare, ne oferă și epilogul, Luceafărul poeziei noastre se adresează Ocrotitoarei celor întristați, încercați pe marea vieții, precum și a celor ce sînt pe mare
“Privirea adorată
Asupră-ne coboară
O, maică prea curată
Și pururea fecioară
Marie!”

Aceste versuri sînt desprinse din poezia “Rugăciune”

Lasă un răspuns