Urmarea lui Hristos

Nu este împrejurare în viaţă, nu este persoană din orice stare socială, nu este instituţie nici acţiune, nu este chestiune, pentru care învăţătura Sfintei Scripturi să nu aibă răspunsul cel mai potrivit, îndrumarea sau sfatul cel mai bun. La toate oferă soluţionare deplină şi niciodată nu s-au dat soluţiuni care să întreacă sau măcar să egaleze pe cele date de învăţătura creştină.
Asemeni diavolului în pustie, cărturarii şi fariseii, în repetate rânduri, l-au interpelat pe Iisus cu gând de ispitire. Frământat de gânduri pentru mântuirea sufletului nostru însă Nicodim, fruntaş între evrei, a venit noaptea la Iisus, convins fiind asupra competenţei Lui, căci – după cuvântul adresat de el lui Iisus – “ştim că de la Dumnezeu venit-ai învăţător” (Ioan 3, 2).
Obsedaţi de aceleaşi gânduri, au venit la Iisus elinii dintre cei ce se suiseră la praznic să se închine şi care pentru mântuirea sufletului lor, trecut-au la legea iudeilor (Ioan 12, 20).
Întreita zăbovire duhovniceasă la umbra crucii, din luna septembrie, începe cu tânărul bogat care, neliniştit pentru mântuirea sufletului său, a venit şi el la Iisus. Relatările celor trei Evanghelii sinoptice oferă posibilitatea desprinderii trăsăturilor caracteristice ale acestui tânăr. Iisus era în drum gata de plecare, când, în marea grabă – am zice cu sufletul la gură – tânărul bogat a alergat la El, prinzând un ultim moment prielnic de a i se adresa cu cuvintele: “Învăţătorule bune, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” (Marcu 10, 17). Departe gândul, că ar fi venit să-l interpeleze pe Iisus, spre a-l ispiti. Forma sub care i s-a adresat şi faptul că a căzut în genunchi în faţa lui Iisus, învederează în mod eclatant dovada sincerei veneraţiuni, ce i-o manifesta. El era un dregător al legii, deci într-o înaltă funcţiune, pentru care era necesară cunoaşterea temeinică a legilor, spre a le aplica în mod corect. “Ştii (prea bine) poruncile” (Luca 18, 20), i-a zis Iisus tânărului, apreciindu-i astfel competenţa în exercitarea profesiunii sale. I-a înşirat totuşi cinci porunci din decalog cu corolarul: “Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine” (Matei 19, 19). A lăsat să se subînţeleagă, că iubind astfel pe aproapele, neîndoielnic îl iubeşti şi pe Dumnezeu. Acest tânăr entuziast a mărturisit că a păzit toate aceste porunci din tinereţele sale. La auzul celor spuse, “Iisus privind la el îi fu drag” (Marcu 10, 21) şi-i grăi: “De voieşti să fii desăvârşit (Matei 19, 21) vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-mă” (Marcu 10, 21). La rândul lor, săracii neavând posibilitatea să răscumpere binefacerile din care s-au împărtăşit, urmează ca Dumnezeu să-i răsplătească în viaţa viitoare. I s-a cerut apoi tânărului să-şi ia crucea sa şi – ca a treia cerinţă – să-l urmeze pe Iisus. Tânărului i se oferea astfel şansa de a deveni un al doilea apostol iubit al lui Iisus.1 O, dar întristat şi cu părere de rău, nefiind în stare să împlinească nici măcar prima cerinţă, căci avea bogăţii multe, de care nu se putea despărţi. Ceea ce i se oferea, era nespus de valoros: în schimbul vremelniciei, veşnicia; pentru simulacrul de fericire, i se ofereau “cele ce ochiul nu le-a văzut, de care urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit” (I. Cor. 2, 9). Cu ce entuziasm a venit acest tânăr la Iisus şi cât de deznăjduit a plecat el la ale sale, care îl atrăgeau cu putere înapoi nefiind în stare să împlinească triada de cerinţe impuse de Iisus.
De fapt urmarea lui Iisus necesită părăsirea vieţii de până atunci, jertfind-o pe acesta pentru viaţa în Hristos, în neţărmuita dragoste faţă de Dumnezeu. Toma a Kempis, considerat a fi gloria misticilor
(+ 1471), în cartea sa de edificare sufletească “De imitatione Christi” susţine că, în religiune mai puţin importă ceea ce cunoaştem cu raţiunea despre Dumnezeu, faţă de ceea ce simţim cu inima. Adevărata religiune constă tocmai în dragostea faţă de Dumnezeu. Nu vorbele înalte îl fac pe om sfânt şi drept, ci viaţa cea plină de virtute îl fac plăcut lui Dumnezeu. Ce folos ai avea de a şti toată Biblia pe de rost şi toate zisele filozofilor, fără iubire şi fără darul lui Dumnezeu? Este mai bun economul umilit care serveşte lui Dumnezeu, decât filozoful îngâmfat care, preocupat în mod exagerat de sine însuşi, scrutează mersul cerului. Principala silinţă a creştinului se cere a fi meditarea asupra vieţii lui Hristos şi conformarea întregii vieţi după Dânsul.2 Cel cu adevărată şi perfectă iubire, în lucrurile sale nu urmăreşte propriul interes, ci în toate urmăreşte mărirea lui Dumnezeu. Sfinţii Bisericii creştine au strălucit prin adevărata religiozitate şi perfecţiune; străini erau în lume, dar aproape erau şi prieteni intimi ai lui Dumnezeu.3 Lor nu li s-a părut a fi grea de urmat calea cea regească a sfintei cruci. Ei nu au stat la îndoială să se lepede de sine, de egoismul care orbeşte inima şi nu s-au temut a lua crucea care deschide calea ce duce la împărăţia cerească. Au avut neţărmuită convingere că în cruce este mântuirea; în cruce este viaţa, crucea este scut împotriva duşmanilor, crucea este tăria spiritului, bucuria inimii, izvorul virtuţilor şi perfecţiunea sfinţeniei; fără cruce nu este nădejde a vieţii eterne.
În viaţa pământeasă, Iisus a premers, purtând crucea şi a murit pe cruce pentru cel pe care l-a zidit. “Ca o oaie spre înjunghiere s-a adus şi ca un miel fără de glas, înaintea celui ce-l tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa” (Isaia 53, 7). “S-a smerit pe sine, ascultător, făcându-se până la moarte – şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Hristos a arătat desăvârşitul model al cotidianei lepădări de sine şi cum să murim nouă înşine, spre a ajunge la viaţă şi la pace internă”.4.
Dacă ar fi fost ceva mai bun şi mai folositor pentru mântuirea neamului omenesc, decât a pătimi pentru Hristos, de bună seamă Hristos-Domnul ar fi arătat atât cu cuvântul, cât şi cu fapta. Pe învăţăceii Săi care L-au urmat şi pe toţi cei ce aveau să-L urmeze, în mod apriat i-a îndemnat la purtarea crucii, cu cuvintele Sfintei Evanghelii din duminica după Înălţarea Sfintei Cruci: “Oricine voieşte să vie după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze” (Marcu 8, 34). Egoismul împiedică de la binele cel mai înalt. Nu poţi avea libertate deplină, dacă nu te lepezi de tine însuţi şi de tot. Prin necazuri şi suferinţe se ajunge a intra în împărăţia lui Dumenzeu.5 Cei mândri şi supraîncrezuţi în propriile lor puteri, de care se simt a dispune, cum ar putea să-şi ia crucea suferinţelor, să-şi înmoaie sufletele împietrite şi să-şi dea seama, că viaţa lor de aici şi de dincolo de mormânt depinde de atotputernicul Dumnezeu? Acestora le vine greu ca din prisosul lor să se milostivească faţă de cei sărmani şi oropsiţi, dar şi să mai recurgă ei înşişi la mila dumnezească.
În decursul secolelor s-a perindat convoiul celor ce şi-au purtat crucea, de fapt cruci de tot felul: unele încărcate de ură şi invidie, altele de violenţă şi nedreptate, de păcatele altora sau de păcatele proprii. Mulţi însă şi-au purtat crucea cu resemnare şi iubire, cu inima gata pentru sacrificiu, conştienţi că în fruntea tuturora, Cel fără păcat, Hristos-Domnul, şi-a purtat crucea grea a suferinţelor. Privirea îndreptată spre El, uşurează sarcina purtătorilor de cruce şi le insuflă putere. Pentru toată suferinţa şi jertfa pe care Dumnezeu a adus-o, “Dumnezeu l-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece,…şi toată limba să mărturisească (faptul) că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 9-11). De vei fi tovarăş în suferinţă cu Hristos şi vei muri împreună cu El, împreună cu El vei trăi şi vei fi tovarăş şi întru mărire.
Apostolii Domnului şi-au dus muceniceşte crucea suferinţelor, în faţa ochilor sufleteşti având modelul Învăţătorului Hristos. Câţi creştini din primele trei veacuri ale Bisericii au ajuns în mâinile agenţilor publici, duşi fiind apoi la locul de execuţie? În răstimpul stăpânirii politice comuniste din veacul al XX-lea, ierarhi, călugări, preoţi, popor credincios, în număr poate ca nicicând altădată, au suferit moarte de martiri, pentru Hristos şi Evanghelia sa.
Mânaţi de un tainic dor, pelerini de la mari distanţe şi cu mari sacrificii, s-au dus la locurile sfinte şi mai ales la Ierusalim, spre a păşi cu sfială pe lespezile de piatră pe care a călcat Hristos, sub povara crucii, lăsând să-i picure sudoarea suferinţelor şi sângele Său nevinovat. La poporul nostru a fost îndătinată năzuinţa de a merge la locurile sfinte.6 Ca urmare, cei ce s-au învrednicit a se închina acolo, s-au numit hagii (de la grecescul hagios=sfânt).
De fapt urmarea lui Hristos (imitatio Christi) nu este doar călcarea trupească pe urmele paşilor Lui. Aceasta constă în impropierea în suflet, prin credinţă, a învăţăturii Evangheliei, trăind fiorul simţămintelor evlavioase şi închinându-i lui Hristos întreaga viaţă, prin împlinirea voii lui preasfinte.

1 Bougaud L., Iisus Hristos, trad. de C. Ceruleanu, ed. II, Bucureşti, 1939, p. 302.
2 Toma a Kempis, Despre imitaţiunea lui Hristos, trad. de G. Pop, Blaj, 1893, p. 8-9.
3 Ibidem, p. 31.
4 Ibidem, p. 82-83.
5 Ibidem, p. 88.
6 Huonder A., La picioarele Mântuitorului, vol. II, trad. de I. Moşoiu, 1937, p. 179-180.

Lasă un răspuns