Transfigurarea întregii firi, prin învierea lui Hristos

Cu conştiinţa vie de a fi păstrat în stare de puritate învăţătura lui Hristos, Biserica ortodoxă a transmis acest tezaur neştirbit de-a lungul veacurilor, până astăzi. În esenţă, aceasta este mândria şi specificitatea Bisericii noastre, reliefată prin trăirea în spiritul Sf. Tradiţii, cu puterea ei de viaţă. În consens cu Sf. Scriptură, Biserica ortodoxă este continuu activă şi creatoare, prin puterea şi înrâurirea Sf. Duh, în deplină conglăsuire cu întreaga obşte drept credincioasă (Savin I. Gh., Ce este ortodoxia? în „Ortodoxia”, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 30-32).
O altă trăsătură caracteristică Ortodoxiei îl constituie elementul transfigurării, care este stilul specific de viaţă şi de simţire, revărsat în lume. Supremul act al revărsării de dar divin a avut loc prin Învierea din morţi a Domnului Hristos; întreaga făptură a fost eliberată şi transfigurată, fapt considerat ca a doua creaţie a lumii. Prin învierea din morţi s-a reparat ofensa adusă Divinităţii de păcatul strămoşesc. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul Născut Fiul său l-a dat pentru ca oricine crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), (Savin I. Gh., op. cit., p. 40-41).
În ziua Învierii, psalmodiind la utrenie, Biserica se adresează popoarelor, grăindu-le: „să ne luminăm… că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi…” Dar nu numai făptura umană, ci întreaga natură – cea văzută împreună cu cea nevăzută – este chemată să se bucure şi să slăvească învierea lui Hristos, căci „acum toate de lumină s-au umplut, şi cerul şi pământul”. După cum glăsuieşte Biserica: „Pogorâtu-te-ai în cele de dedesubt ale pământului şi ai sfărâmat veşnicele încuietori care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, şi a treia zi ca şi Iona din chit ai înviat din groapă”.
Învierea din morţi a fost proorocită de regele psalmist David, cu mai mult de un mileniu înainte, după cum a zis: „… căci nu vei lăsa sufletul meu în împărăţia morţii, nici nu vei îngădui ca Sfântul tău să vadă putreziciunea” (Psalm 16, 10). Iisus însuşi a prezis, în repetate rânduri, patimile, moartea şi învierea sa din morţi, a treia zi. După cum zice cântarea bisericească, „Înviind Iisus din mormânt, precum a zis mai înainte, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică şi mare milă… căci Lumina cea fără de ani, din mormânt, trupeşte, tuturor a strălucit” (la Catavasiile Paştilor).
Ziua Învierii, Paştile Domnului, este numită şi sfânta zi, una a sâmbetelor, praznicelor praznic, sărbătoare a sărbătorilor, împărăteasă şi doamnă. Prin superlative substanţiale specifice, este slăvită ziua cea vestită a învierii. La acest luminat praznic, Biserica invită pe binevestitoarele femei mironosiţe, să i se adreseze Slonului (înălţimea pe care este clădit Ierusalimul) cu „bunele vestiri de bucurie ale învierii lui Hristos”.
Ierusalimul – pe care Iisus l-a avertizat de atâtea ori – este îndemnat acum să se veselească şi să se bucure „văzând pe Împăratul Hristos ca un mire, din mormânt ieşind” (la Hvalite). De fapt, cu cuvintele irmosului, se adresează insistent noului Ierusalim, zicând: „luminează-te, luminează-te… că a Domnului mărire peste tine a strălucit”. Totodată Biserica a ţinut să aducă o caldă bucurie în inima cea străpunsă de sabie, a mamei sale, a Prea Sfintei Fecioare, grăind: „iar tu Curată, de Dumnezeu Născătoare, veseleşte-te întru învierea celui născut al tău” (Irmos).
Transfigurarea întregii firi, prin învierea lui Hristos, este evidenţiată şi de succesiunea de epitete sublime, adresate Paştilor Domnului: Paştile cele mari, Paştile nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile prea cinstite, Paştile cele fără prihană, Paştile ce ne-au deschis nouă uşile raiului, Paştile nestricăciunii, Paştile care sfinţesc pe toţi credincioşii, lumii spre mântuire.
Concludent exprimă condacul Învierii aportul jertfei de bună voie a lui Iisus, în iconimia mântuirii neamului omenesc: „De te-ai şi pogorât în mormânt, cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai sfărâmat şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: bucuraţi-vă şi apostolilor tăi pace dăruindu-le, cela ce dai celor căzuţi învierea”.
Minunea învierii din morţi a lui Iisus este cea mai mare şi cea mai covârşitoare dintre minunile săvârşite de Mântuitorul. Ea constituie, dovada suficientă şi de nebiruit a Dumnezeirii lui Hristos, precum şi piatra de temelie a creştinismului. Totodată însă învierea din mormânt a lui Hristos este cea mai contestată dintre minunile Mântuitorului. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră. Sunteţi şi acum în păcatele voastre; şi atunci pierduţi sunt şi cei ce au adormit în Hristos. Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Cor. 15, 17-20). Dacă Dumnezeu-Omul n-ar fi înviat din mormânt, atunci moartea lui n-ar fi avut nici însemnătatea şi nici puterea mântuitoare, spre a-l împăca pe om cu Dumnezeu (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 184).
Apostolul Pavel, chemat să poarte numele lui Iisus înaintea neamurilor, n-a cunoscut pe Iisus în trup. Lui însă i s-a revelat Iisus cel înviat din mormânt, ca însuşi Fiul lui Dumnezeu şi pe acesta l-a propovăduit în mod neînfricat. Despre Iisus, le-a mărturisit el Corintenilor: „Să ştiţi, ceea ce am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, şi că s-a îngropat şi a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor şi s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. În urmă s-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, dar câţiva au murit. După aceea s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor, iar la urma tuturor, ca născutului fără vreme, mi s-a arătat şi mie, căci dintre apostoli eu sunt cel mai mic” (I Cor., 15, 3-9). Cu convingere, afirmă acelaşi apostol Pavel – mai departe – zicând: „Acum însă Hristos a înviat, fiind pârga (începutul) învierii celor adormiţi. Că de vreme printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Şi precum întru Adam, toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia” (I. Cor. 15, 20-22). Mulţumită lui Dumnezeu, celui ce ne dă nouă biruinţă prin Hristos cel înviat din mormânt, „moartea a fost înghiţită de biruinţă”. Cu temei a întrebat apoi ap. Pavel: „Moarte, unde îţi este biruinţa ta? Moarte, unde îţi este boldul tau? Iadule, unde este biruinţa ta?” (I. Cor. 15, 54-55).
Întru Hristos cel înviat din mormânt, se adeveresc cuvintele profetului care a spus despre Domnul Savaot că prin Mesia, „va nimici moartea pe vecie! şi va şterge toate lacrimile de pe toate feţele…” (Isaia 25, 8). Şi iarăşi: „Morţii vor trăi şi trupurile lor vor învia. Deşteptaţi-vă voi cei ce sălăşluiţi în pulbere… Pământul va naşte din nou pe cei adormiţi” (Isaia 26, 19).
Prin coborârea la iad şi prin învierea sa, Hristos şi-a vădit demnitatea sa împărătească, surpând puterea diavolului şi a morţii. „Hristos a suferit odată moartea pentru păcate, el cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, iar viu făcut cu duhul. Cu duhul el a purces şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, adică duhurilor neascultătoare altă dată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu tot aştepta în zilele lui Noe” (I. Petru 3, 18-20), (Andrutsos H., op. cit., p. 228).
Sf. Ioan Damaschin arată care sunt efectele – deopotrivă – ale jerfei şi ale învierii lui Iisus din mormânt: s-a dezlegat păcatul strămoşesc, s-a distrus moartea, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea. S-a dat puterea de a dispreţui cele prezentate şi chiar moartea. S-a săvârşit întoarcerea la fericirea primară, s-au deschis porţile raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu, ne-am făcut copii şi moşteni ai lui Dumnezeu (Dogmatica. ed. a III-a, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1953, p. 159).
Slăvind pe Mieluşelul lui Dumnezeu, care prin moartea şi învierea sa a şters păcatul lumii, să i ne adresăm împreună cu sfetilna (luminânda) Învierii, grăind: „Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând, şi moartea pierzând-o, Paştile nestricăciunii, lumii spre mântuire”.