De când a venit lumina lui Hristos în lume, întunericul a luptat pe multe căi împotriva ei. Una din cele mai primejdioase arme ale întunericului au fost rătăcirile de credinţă. Toate veacurile şi-au avut rătăcirile lor, dar după o viaţă mai lungă sau mai scurtă au pierit, cu urmări nefaste însă pentru sufletele rătăcite de ele. Pieirea lor din istorie este dovada că n-au fost de la Dumnezeu. Ce este de la Dumnezeu nu piere, oricât de mari ar fi piedicile şi oricât de înalţi munţii de ură şi de răutate ce i-ar sta în cale.
În Dumineca Ortodoxiei, întâia din postul Paştelui, Biserica prăznuieşte dreapta credinţă şi înălţarea sfintelor icoane. După ce împăraţi plini de necuviinţă au scos icoanele din biserică, la 19 februarie 843, împărăteasa Teodora, temătoare de Dumnezeu, împreună cu patriarhul Metodie al Constantinopolului au serbat restaurarea cultului icoanelor şi readucerea lor la locul de cinste. Pentru creştinul ortodox icoana este un mijloc sfânt care îl atrage pe credincios la închinare cu evlavie şi la rugăciune smerită către Cel Atotputernic. Icoanele aduc aminte de faptele Domnului Hristos pentru mântuirea neamului omenesc şi de eroicele suferinţe ale sfinţilor pentru mărturisirea şi apărarea adevărului creştin.
În istoria pietăţii creştine ortodoxe întâlnim exemple de aleasă cinstire a sfintelor icoane. În odăile de locuit ale creştinilor evlavioşi atârna într-un colţ o icoană. Străinul care intra în odaie, mai întâi îşi făcea sf. cruce în faţa icoanei şi numai după aceea o saluta pe gazdă. Una din icoane i-a fost hotărâtă de părinţi cu prilejul naşterii sale, alta îi aminteşte de însănătoşirea sa proprie sau a celor ai săi, dobândită prin rugăciuni către Dumnezeu. Şi iarăşi, printr-alta vedea binecuvântarea dată de părinţi, odată cu icoana pe patul lor de moarte. În călătorii, creştinul pios lua cu sine icoana la care ţinea mai mult. În caz de primejdie, cu prioritate se gândea la salvarea sfintei icoane. Crucea pusă la gât la botez, nu se lua nici după moarte, iar una dintre icoane îl însoţea pe cel decedat până la mormânt şi apoi era adusă şi aşezată în camera în care cel răposat şi-a dat sufletul.
Cu acest prilej, Biserica face pomenirea dreptei credinţe, lăsată nouă de Mântuitorul spre a cunoaşte căile slujirii lui şi spre împărtăşirea de darul ce izvorăşte din coasta lui cea străpunsă de suliţă. Biserica dreptmăritoare este chemată să aducă pace, linişte şi înfrăţire în sufletele fiilor săi. Credinţa creştină pătrunde în întreaga viaţă a omului, spre a-l face mai bun şi spre a-l cârmui spre zările luminoase ale nemuririi.
În trecutul istoriei, biserica strămoşească a fost vatra unui naţionalism, nu de vorbe, ci de fapte. A ţinut seama de nevoile, durerile şi năzuinţele neamului nostru, care şi-a clădit fiinţa pe temelia nestricăcioasă a credinţei în Dumnezeu. Românii au crescut pe acest pământ cu datinile, cu portul, cu mândria lor românească, dar mai ales cu legea lor românească dreptmăritoare. În bisericuţele lor de lemn şi-au înălţat cugetele la Dumnezeu şi s-au întărit în virtute. Pentru statornicia în această lege, deopotrivă creştinească şi românească, Dumnezeu a ocrotit poporul român în vremuri de primejdii şi suferinţe şi l-a răsplătit. I-a strâns sfărâmăturile de sub dominaţii de împărăţii străine, într-o singură şi binecuvântată ţară.
Dacă la o răscruce de drum stă o troiţă, dacă s-au înfiinţat scoli, dacă s-au ridicat spitale, dacă s-a împărţit dreptate în ţara aceasta, să nu se uite că toate au pornit din duhul Evangheliei lui Hristos. Nu putem separa fiinţa naţiunii noastre de ortodoxie.
De aproape 300 de ani, uniţii trăiesc ca o biserică aparte, dar numai în afară străină de noi, căci în fiinţa ei trăieşte ortodoxia. Poporul de rând trecut la uniaţie, trăieşte şi azi în aceleaşi tradiţii de viaţă religioasă şi bisericească în care a fost crescut pînă la trecerea lui de la 1700. Poporul nu şi-a călcat credinţa şi nici mormintele părinţilor, care sunt legate de glia pe care s-a desfăşurat istoria poporului nostru.
În secolul al 18-lea, poporul român ortodox din Transilvania a fost mereu hărţuit de stăpânirea habsburgică să treacă la unirea cu biserica Romei. Din ordinul împărătesei Maria Tereza, generalul Bucow a dărâmat cu tunurile mănăstirile ortodoxe ale Transilvaniei. În primele decenii ale acestui secol, mai puteau fi văzute la Sâmbăta de Sus, ruinele mănăstirii zidite de cuviosul domn Constantin Brâncoveanu.
Un fapt petrecut în acelaşi întunecat secol, ilustrează în mod eclatant statornicia în credinţă a românilor ortodocşi din Ardeal.
Într-un sat din ţinutul Hunedoarei s-a prezentat un slujbaş din Sibiu, cu poruncă aspră ca poporul să-şi schimbe legea. Din mulţimea obişnuită cu nedreptatea, s-a desprins un venerabil bătrân, îmbrăcat în frumosul port ţărănesc al acelui ţinut. Dezbrăcându-şi cojocul, ţăranul l-a arătat împuternicitului, zicând: acest cojoc acum este al meu, dar dacă vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste mâini şi picioare şi cu trupul meu am lucrat zi de zi, ca să pot plăti porţia (adică birul). Dacă a vrea să mi le ia crăiasa, n-aş avea ce face. Am însă un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nu este putere pe lume să mi-l poată îndoi.
Biserica ortodoxă a insuflat curaj vitejesc în sufletul luptătorilor, care şi-au apărat totodată glia şi credinţa, „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Prin cultul ei, a pus în faţa ochilor sufleteşti ai credincioşilor, faptele de eroism, culese din vieţile sfinţilor mucenici şi martiri, pentru credinţa în Evanghelia lui Hristos. Lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul creştinătăţii, credinţa dreptmăritoare i-a dat tăria să declare apusenilor, că vrea mai bine o sută de mii de morţi decât să se supună păgânilor. Ea a însufleţit pe Mihai Viteazul să intre în luptă contra turcilor, cu oaste puţină, dar sub acoperământul sfintei cruci. Credinţa creştină i-a dat putere lui Constantin Brâncoveanu să îndure nenorocirea ce a venit asupra lui şi să grăiască asemeni sfinţilor de odinioară: Mare-i Domnul Dumnezeu, creştin bun m-am născut eu, creştin bun a muri vreau!
În veacul al 18-lea, Biserica ortodoxă a picurat curaj şi tărie în sufletele preoţilor şi ţăranilor, dintre care unii din regiunea Săliştei Sibiului au preferat să le putrezească oasele în fioroasa temniţă de la Kufstein, decât să-şi lase dreapta credinţă. Alţii din regiunea Bistriţei, în genunchi în faţa regimentului de sub comanda generalului Bethlen, au strigat cu glas mare, că mai bine să li se taie capetele, decât să fie siliţi a-şi părăsi legea, bine ştiind cuvântul lui Iisus care a zis: „Tot cel ce-şi pierde viaţa pentru mine, o va câştiga” (Matei 10, 39).
Aşa s-a putut păstra unitatea de credinţă şi de neam a poporului român de pe ambele laturi ale Carpaţilor. Este meritul nepieritor al ortodoxiei românilor pentru legăturile de credinţă şi naţionale, mai presus de graniţele nedrepte, impuse de vitregia vremurilor. Ocrotitoare în zile grele, sfătuitoare spre virtute în toate împrejurările, pe bună dreptate. Luceafărul poeziei noastre a considerat Biserica ortodoxă a fi mama neamului românesc.
Dacă românii din Transilvania nu am fi fost ortodocşi, legaţi de Biserica Răsăritului, nu am fi putut rezista valurilor de propagandă papistaşă a ungurilor. Nobilii români, care de dragul averilor pământene şi-au schimbat credinţa, odată cu aceasta s-au înstrăinat şi de neamul din care au făcut parte.