În calendarul ortodox, duminica I-a după Rusalii este cunoscută sub denumirea de „Duminica tuturor sfinţilor”, iar a II-a după Rusalii ca „Duminica sfinţilor români”. Zilele din calendar sunt consacrate, fie unor evenimente din viaţa şi activitatea Domnului Hristos, fie din viaţa Maicii Domnului, fie din viaţa Bisericii sau câte unuia sau mai mai multor sfinţi ai Bisericii. Fiindcă în modul arătat n-au putut fi cuprinşi toţi sfinţii Bisericii, s-au stabilit zile în care – concomitent – să fie veneraţi toţi sfinţii recunoscuţi ca atare, dar şi cei nerecunoscuţi care, prin virtuţile lor de sfinţenie, sunt înscrişi în cartea vieţii, din împărăţia cerească.
Este firesc să căutăm a desluşi, ce se înţelege prin sfinţenie şi sfânt. Prin rostul duhovnicesc al proorocului Isaia, Sf. Scriptură ne spune, că „Dumnezeu Cel Prea Înalt care împărăţeşte veşnic, este Sfântul – şi după cum zice – „în loc înalt şi întru sfinţenie sălăşluiesc…” (Isaia 57, 15). Acelaşi prooroc l-a văzut pe Domnul Dumnezeu stând pe tron înalt şi Serafimi stând înaintea lui, strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot (supranumele lui Iahve în V.T.), plin este tot pământul de mărirea lui!” (Isaia 6, 3). La utrenie, înainte de Svetilnă, se cântă imnul: „Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru (de trei ori). Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor lui, că sfânt este”, iar la Liturghie, înainte de Trisaghion: „că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire îţi înălţăm…”
În proorocia sa mesianică, psalmistul David grăieşte despre Domnul Dumnezeu, cu cuvintele: „Nu vei îngădui ca Sfântul Tău (adică Mesia-Hristos) să vadă putreziciunea” (Psalm 16, 10). Venind în lume, Hristos – Fiul Omului, prin viaţa şi învăţătura sa, a arătat care este chipul adevăratei sfinţenii. El a spus despre sine: „Cine dintre voi poate să mă dovedească de păcat?” (Ioan 6, 46).
Fără sforţare, Iisus a atins înălţimile şi a fost în stare de a se menţine la înălţimi, pe care oamenii nu le-au putut atinge, în afară de cei care s-au învrednicit a fi luaţi de Iisus cu sine. E destul să ne gândim la înălţimea Taborului, cu schimbarea la faţă a lui Iisus. S-a pogorât însă şi în cele mai de jos ale pământului şi a sfărâmat veşnicele încuietori care-i ţineau pe cei legaţi. Pe de altă parte, uimeşte puterea lui Iisus de pătrundere a celor mai ascunse cute ale sufletului omenesc, spre a desprinde vocea inimii şi a conştiinţei, care este glasul lui Dumnezeu în om. A desprins adâncul inimii apostolilor care – în ciuda declaraţiilor de ataşament – aveau să-l părăsească, în clipele cele mai grele ale lui Iisus. Cine dintre oameni ar fi în stare, ca urcându-se pe Tabor – cu bună ştiinţă despre patimile şi moartea sa care aveau să urmeze – să coboare şi să-şi vădească neţărmuita dragoste faţă de oameni, până la sacrificiul vieţii sale? Poruncă nouă a dat Iisus apostolilor săi şi prin ei, tuturor celor ce aveau să creadă în Evanghelia sa: „Să vă iubiţi unii pe alţii, precum eu v-am iubit pe voi…Întru aceasta vor cunoaşte neamurile că sunteţi ucenici ai mei, de veţi avea dragoste unii către alţii” (Ioan 13, 34-35).
Iată deci trăsături caracteristice ale sfântului prin excelenţă şi note specifice ale adevăratei sfinţenii.
A treia persoană a Sf. Treimi, Sf. Duh, a apărut în lume, în chip de porumbel, la botezul lui Iisus şi ca limbi de foc, asupra apostolilor, în ziua Cincizecimii. Numele acestei persoane a Sf. Treimi este însoţit – în mod constant – de atributul „Sfânt”. Domnul Hristos l-a trimis pe Duhul Sfânt în lume ca să desăvârşească opera săvârşită, în timpul vremelniciei sale activităţi, desfăşurate pe pământ. Sf. Duh acţionează în Biserică prin sfintele taine şi ierurgii, spre a revărsa darul sfinţitor, care să-i sfinţească pe oameni şi întreaga zidire a lui Dumnezeu.
În Simbolul credinţei, mărturisim că Biserica este sfântă. Această instituţie divino-umană este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul şi capul Bisericii, care s-a jertfit pe sine pentru ea, ca să o sfinţească, „neavând întinăciune sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 27).
„Dumnezeu este iubire” – a zis sf. ap. Ioan – şi „cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-l iubească” (I Ioan 4, 16 şi 20). Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, fără deosebire, buni sau răi, recunoscători sau nerecunoscători. Spre o dragoste tot aşa de cuprinzătoare şi de dezinteresată se cere ca să tindă dragostea tuturor credincioşilor. Ucenicilor săi le-a cerut ca iubirea lor să se înalţe cu mult peste dragostea nutrită de vameşi şi păgâni faţă de ai lor. Le-a cerut ca dragostea lor să se extindă – deopotrivă – asupra tuturor, fie prieteni, fie duşmani.
Aceleaşi cerinţe le revin şi celor ce se nizuiesc să urce, în această viaţă, pe treptele desăvârşirii, ale sfinţeniei, la perfecţiune şi la unirea cu Dumnezeu (Ioan Scărarul, Scara răului, ed. a II-a, trad. de Mitrop. Nicolae Corneanu, Timişoara, 1997, p. 10). Ca un corolar, în Predica de pe Munte, Iisus a încheiat un şir de idei cu sentinţa: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mat. 5, 48). Despre desăvârşire, spune sf. Ioan Scărarul, că pe această treaptă sufletul se sfinţeşte în aşa fel, încât – printr-un fel de extaz – îl ridică, încă în această viaţă, spre a-l contempla pe Dumnezeu. Cei care s-au eliberat de patimi, şi s-au înălţat cu mintea deasupra tuturor celor create, tind continuu către Domnul, chiar, mai presus de puterile lor. Cel eliberat de patimi, urăşte cu putere păcatele şi manifestă o nestăpânită dorinţă pentru îmbogăţirea în virtuţi (Ioan Scărarul, op. cit., p. 509-510).
Cu adevărat dumnezeiască a fost fapta lui Iisus, pe cruce, de a oferi lumii stăpânite de ură, modelul desăvârşit de aplicare a iubirii faţă de duşmani, rugându-se pentru cei ce-l dădeau morţii, grăind: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Păgânitatea şi Israelul n-au cunoscut această poruncă, numai dreptul de răzbunare faţă de duşmani. Această rugăciune a lui Iisus şi-a găsit curând răsunetul. Sf. arhidiacon Ştefan, îngenunchind, s-a rugat către Mântuitorul pentru cei ce-l ucideau cu pietre, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). În timp ce iudeii îl aruncau de pe aripa templului, Iacob, episcopul Ierusalimului, se ruga zicând: „Iartă-le, Doamne, că nu ştiu ce fac” (Eusebiu, Ist. bis., II, 20), în (A. Huonder, La picioarele Mântuitorului, vol. II, Sibiu, 1937, p. 195-198). Aşa s-au rugat Mântuitorului sfinţii martiri ai Bisericii, din primele veacuri, când neînfricaţi mergeau la moarte pentru credinţa lor.
Dacă Biserica ortodoxă a consacrat mai puţini sfinţi decât Biserica romană, de fapt, nu însemnează că ar avea mai puţini sfinţi decât aceasta. Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi care mai bine şi-au jertfit viaţa, decât să se dea în legea turcească, de abia după mai mult de două veacuri şi jumătate au fost consacraţi în rândul sfinţilor. Ce ar putea fi spus despre Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, care veacuri la rând a rămas în conştiinţa poporului ca sfânt, dar a fost consacrat ca sfânt după ceva mai puţin de cinci veacuri. Cu adevărat, au fost monahi desăvârşiţi, cu viaţă de sfinţenie, ierarhi virtuoşi şi încercaţi în chemarea lor, credincioşi buni, cu viaţă curată, care nu au ajuns a fi cunoscuţi îndeajuns şi nu s-au învrednicit a fi consacraţi ca sfinţi.
Dacă Dumnezeu care cunoaşte pe sfinţi mai bine decât noi oamenii, va socoti după merit jertfa adusă pentru Hristos de toţi creştinii botezaţi din nou, în sânge, pentru credinţa lor, atunci fără îndoială, Biserica ortodoxă are azi cei mai mulţi sfinţi. Cine a numărat victimele persecuţiilor îndurate în anii istoriei de creştinii ortodocşi de la musulmani, iar în acest veac al XX-lea de la comuniştii atei? Cine a numărat pe creştinii ortodocşi ucişi pentru credinţa lor, de la Mahomed până la Stalin? Dacă suferinţa şi moartea martirică îi pot îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu de vrednicia de sfinţi mărturisitori şi mucenici, atunci numai în acest ultim secol, Biserica ortodoxă a dat mai mulţi sfinţi decât biserica papală, în răstimpul de aproape un mileniu, de la schismă până azi (Teodor Popescu, Vitalitatea Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia”, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 169).
Vorbindu-le apostolilor săi despre cumpene şi răsplătiri în viaţa viitoare, Iisus a grăit: „Oricine va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui meu celui din ceruri” (Matei 10, 32). Ap. Pavel înşiră biruinţele pentru credinţă ale drepţilor şi ale sfinţilor prooroci, precum şi suferinţele, batjocura şi chinurile răbdate, pentru care nu toţi au dobândit izbăvirea, potrivit făgăduinţei. Pentru toţi aceştia însă „Dumnezeu rânduise ceva mai bun… desăvârşirea” (Evrei 11, 40), adică sfinţenia şi sfinţirea lor la Dumnezeu, dacă nu la oameni.
Toţi aceşti sfinţi sunt, pentru cei rămaşi în viaţă, mijlocitori la tronul ceresc, pentru ocrotire, ajutorare şi izbăvire din nevoi, a celor ce cu credinţă şi cu nădejde solicită ajutorul de sus.