Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu

Îndată după căderea în păcat a primei perechi de oameni, Dumnezeu a promis, că prin femeie va trimite un mântuitor (Facere 3, 15). În dorul după starea de fericire din Eden, la naşterea primului său fiu, Eva a crezut că a şi dobândit pe mântuitorul făgăduit. O, dar fiul Cain (= dobândă) avea să fie ucigaş de frate; n-a putut să se mântuiască pe sine, dar să mântuiască pe alţii! Tradiţia mereu vie a omenirii a nutrit continuu nădejdea, că Ziditorul a toate îşi împlineşte făgăduinţa sa. Au trecut veacuri la rând, cu răscruci ale lor, până când proorocul Isaia, evanghelistul V.T., înainte cam cu 800 de ani a vestit naşterea din fecioară a Celui ce avea să mântuiască lumea, zicând: “Iată, fecioara va zămisli şi va naşte fiu şi-i va pune numele Emanuil” (Isaia 7, 14) ce se tâlcuieşte: “cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23). Reiese deci, că Cel ce se va naşte din fecioară va întruni în persoana sa natura dumnezeiască şi cea omenească, fiind Dumnezeu şi om. În tot decursul veacurilor, Dumnezeu a vegheat şi a ocrotit cu mâna sa spiţa neamului din care avea să se nască Mesia. Sf. Fecioară Maria a fost prezisă prin graiul proorocilor. Juratu-s-a Domnul către David, zicând: “Din rodul pântecelui tău, aşeza-voi ţie urmaşi pe tron” (Psalm 132, 11) şi iarăşi: “Sămânţa lui (David) va dăinui pururea şi scaunul lui înaintea mea cât soarele” (Psalm 89, 37). “O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei”, (tatăl regelui David) (Isaia 11, 1).
În iconimia divină, rol primordial i-a revenit Sf. Fecioare Maria ca printr-însa să vină în lume Fiul lui Dumnezeu, spre a se mântui prin El lumea. Sf. evanghelist Matei, arată că s-au împlinit cele prezise, privind feciorelnica zămislire şi naştere de fiu din Sf. Fecioară Maria. La rândul său, sf. evanghelist Luca, redă fapte şi mărturisiri duioase, desprinse din gura Sf. Fecioare, privind zămislirea lui Iisus şi genealogia lui, după mamă, care se trăgea din familia regelui David şi – în ordine ascendentă – din părintele Avraam. Ne este redată icoana Sf. Fecioare Maria, plină de smerenie şi nevinovăţie, cu inimă curată şi credinţă în Dumnezeu. Ea era o tânără orfană, din umilul orăşel Nazaret, fiică a părinţilor săi, Ioachim şi Ana, după tată din familia lui David, iar după mamă din seminţia lui Levi. Vremurile grele prin care a trecut această familie, în timpul robiei babiloniene, vor fi determinat alunecarea ei în starea de sărăcie. Refugierea din Betleem la Nazaret s-a făcut pentru mai bună adăpostire în ţinut muntos, din calea urgiei lui Irod, care s-a căsnit să şteargă orice urmă a dinastiei davidice.
Rod al rugăciunii şi făgăduinţei evlavioşilor săi părinţi, la vârsta de trei ani Maria a fost adusă la templu. Ca un măslin încărcat de rod, a ajuns lăcaş de virtuţi, păstrându-şi feciorelnic sufletul împreună cu trupul. Stăruind întru sfinţenie, s-a arătat a fi templu minunat şi sfânt al Celui prea înalt. Sânul său avea să primească pe Fiul lui Dumnezeu, căci – “Cel prea înalt întru sfinţenie sălăsluieşte” (Isaia 57, 15).1
La vârsta de 15 ani, Sf. Fecioară Maria a ieşit din templu şi – spre a fi ocrotită – a fost logodită cu dreptul Iosif. Pogorând din cer, arhanghelul Gavriil i-a adus închinăciune, binevestindu-i zicând: “Bucură-te, ceea ce esti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată esti tu între femei…Nu te teme, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Iată, vei zămisli la sânul tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus. Atunci Maria a zis: “Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu stiu de bărbat? Răspunsu-i-a îngerul: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema…La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Unde vroieşte Dumnezeu, biruiescu-se rânduielile firii (Irmos la Sf. Maria Mare). Cu inima plină de smerenie, s-a aplecat atunci Sf. Fecioară în faţa voii divine, grăind: “Iată, roaba Domnului…(Luca 1, 28-38).
La puţin timp după binevestirea îngerului, Sf. Fecioară Maria s-a dus în Iudeia într-un oraş din ţinutul muntos, în casa rudeniei sale Elisabeta, căreia i s-a închinat. Elisabeta, înaintată în zilele ei, în care binecuvântată, de şase luni, a exclamat atunci în faţa Mariei, zicând: “Binecuvânată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. De unde mie aceasta ca să vie Maica Domnului meu la mine? Iată cum au ajuns la urechile mele urarea ta, săltat-a pruncul de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 39-44). Prin aceasta, potrivit numelui său, Elisabeta a adus prima mărturie, că Sf. Fecioară Maria a zămislit în pântece şi a fost aleasă să nască pe Fiul lui Dumnezeu; ea va fi deci născătoare de Dumnezeu. Relatarea sf. evang. Luca ne prilejuieşte însemnata reflexie că Sf. Fecioară Maria va fi maică a lui Dumnezeu – Cuvântul, prin care toate s-au făcut din tot ce s-a făcut (Ioan 1, 3); ca urmare ea este Maica întregului neam omenesc. Asemeni rugului care ardea şi nu se mistuia (Ieşire 3, 2). Dumnezeu cel necuprins s-a sălăşluit în pântecele Fecioarei Maria, întrupându-se fără însă a o mistui. “Cu adevărat mare este taina creştinătăţii. Dumnezeu s-a arătat în trup…” şi iarăşi “Dacă a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul său, născut din femeie…” (Gal. 4, 4). Acelaşi aopstol Pavel a fost chemat spre vestirea Evangheliei, făgăduită de Dumnezeu prin prooroci, “despre Fiul său născut din sămânţa lui David, după trup” (Rom. 1, 1-3).
Sf. Tradiţiune, în mod categoric, o numeşte pe Sf. Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu. În simbolul credinţei niceo-constantinopolitan, mărturisim că Fiul lui Dumnezeu “pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi s-a făcut om”. Sinodul al III-lea ecumenic, de la Efes, din anul 431, a hotărât că Sf. Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu (= Teotokos) şi a combătut erezia lui Nestorie care susţinea că Sf. Fecioară Maria ar fi doar o născătoare de om
(= antropotokos) şi, fiincă cel născut dintr-însa este Hristos, ea ar fi născătoare de Hristos (= Hristotokos). Sinoadele ecumenice: al III-lea, al IV-lea şi al V-lea au hotărât şi au definit această dogmă, prin cuvinte ca acestea: “Mărturisim pe Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, din cauză că Dumnezeu-Cuvântul s-a întrupat şi s-a făcut om şi din însuşi momentul zămislirii şi-a unit sie-şi templul luat din ea”.2 Sf. Ioan Damaschin arată că Dumnezeu-Tatăl a îngăduit ca Fiul Său să se întrupeze şi să se facă om, născându-se fără de tată, din femeie, Cel născut înainte de veci, fără de mamă, din Tată. În sensul propriu şi real, Sf. Fecioară Maria, care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat, este Născătoare de Dumnezeu şi maică a Creatorului.3
Din paginile Sf. Scripturi se desprind cu claritate duioasele simţăminte de mamă ale Sfintei Fecioare Maria, faţă de Unul născut Fiul său. S-au vădit aceste simţăminte în timpul fragedei pruncii a lui Iisus. Ea n-a stat la îndoială să plece, în puterea nopţii, pe îndelungi şi grele cărări, în Egipt, spre a-l salva pe prunc de mânia lui Irod care îl căuta să-l omoare (Matei 2, 13-14). În mod pregnant s-au vădit simţămintele de mamă în momentele de amare suferinţe ale lui Iisus, pe drumul calvarului, când toţi l-au părăsit. Până azi se poate vedea marcat în piatră locul unde Sfânta Fecioară Maria a ieşit în calea Fiului său, spre a-i aduce mângâierea de mamă. Scutită de dureri, când a născut pe Fiul său, Sf. fecioară, adânc îndurerată, pe Golgota a suferit în inima ei toate patimile răstignirii pe cruce ale lui Iisus. S-au împlinit atunci cele prezise de dreptul Simeon, că prin sufletul ei va trece sabie (Luca 2, 35).
În Biserica noastră dreptmăritoare, nici un ansamblu de laude şi preamărire a lui Hristos-Dumnezeu nu se încheie fără epilogul de cinstire adus Născătoarei de Dumnezeu. În cadrul sf. Liturghii, axionul este un imn, în care creştinătatea o venerează prin cuvinte de laudă şi o fericeşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Domnului nostru.
O altă formă de cinstire a Născătoarei de Dumnezeu este închinarea ce i se aduce în faţa icoanelor ce o reprezintă. În locaşurile de închinare, pe catapeteasmă, icoana Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu este în stânga uşilor împărăteşti. Pe uşile împărăteşti este zugrăvită icoana Bunei Vestiri, ca simbol că printr-însa s-a anunţat deschiderea porţilor împărăţiei cerurilor.
În tezaurul artistic al vechilor biserici de lemn, întâlnim icoane ale Bunei Vestiri, cu elemente tradiţionale, de factură bizantină, caracterizate prin figuri ascetizate, ca dovadă a legăturilor pe care arta bisericească din Transilvania le-a întreţinut cu cea din afara arcului carpatic. Icoane ale Bunei Vestiri ne sunt mărturii ale legăturilor artistice, pe care zugravii din Maramureş le-au avut cu cei din Ţara Moldovei. Exemplu grăitor îl constituie pictura uşilor împărăteşti a bisericii de lemn din Onceşti, de pe Iza, datând din anul 1621. Icoana Bunei Vestiri este plasată în partea superioară a uşilor împărăteşti. În cele patru compartimente înferioare sunt reprezentaţi evangheliştii, în poziţie de lucru, primii trei pe fundal cu decor arhitectonic, iar Sf. Ioan la intrarea într-o pesteră, dictând ucenicului său Prohor textul evangheliei.4
Icoana Bunei Vestiri din biserica din lemn din Hărniceşti a Maramureşului datează de la finele sec. al XVII-lea. Sf. Fecioară este plasată într-o arcadă. Cu mâna dreaptă, îngerul indică în sus, spre Sfântul Duh care se pogoară, în chip de porumbel deasupra unui brâu de nori. Feţele personajelor sunt stilizate. Costumele sunt de culoare roşie, de nuanţe până la roşu spălăcit, drapate de falduri. Pe fundalul icoanei este un peisaj schematizat, cu case şi biserici monumentale, care atestă înrâuriri renascentiste. Pe fondul tradiţional ortodox, se resimt componente apusene.5
În icoana pe sticlă a Bunei Vestiri, din Făgăraş, datând din anul 1866, păstrată la muzeul de artă populară din Bucureşti, sf. Fecioară Maria este înfăţişată la rugăciune, cu cartea deschisă la paginile Bunei Vestiri, într-un cadru de unde se vede cerul înstelat. Îngerul ţine în mâna stângă o floare, drept simbol al curăţiei şi fecioriei, iar cu dreapta arată spre Sf. Duh, care dintru înălţime înstelată, deasupra unui brâu de nori, trimite spre Sf. Fecioară razele sale de lumină, sfinţitoare.6
O icoană pe sticlă din zona Sebeş-Alba, Laz (Laz, picior de rai era numit pe vremuri de localnici), datând din sec. al XIX-lea, reprezintă Buna Vestire, cu aceleaşi personaje, pe fundalul arhitectonic cu trei arcade. Aceiaşi prezenţă evlavioasă a Sf. Fecioare, la rugăciune, în faţa cărţii deschise. În mâna dreaptă, îngerul ţine o frumoasă floare de crin, iar cu stânga îndică pe Sf. Duh, în chip de porumbel, ale cărui raze de lumină coboară până la nimbul Sf. Fecioare. În îmbrăcămintea personajelor predomină verdele şi roşu. Feţele personajelor, cu ochi mari, sunt deosebit de expresive. Nimburile şi încălţămintea îngerului sunt aurite.
Din asemănările ce se desprind din ultimele două icoane ce reprezintă Buna Vestire, reiese probabilitatea că pictura din zona Sebeş-Alba să se fi dezvoltat în legătură cu cea din zona Sibiului şi indirect – cu cea de la Nicula.
Din considerente asupra acestor icoane, reies legăturile continui şi trainice ale Orodoxiei româneşti de pe tot întinsul Daciei străbune. În cele de mai sus, e vorba de legături artistice bisericeşti, pe filiera: Ţara Moldovei, Maramureşul, Nordul Ardealului (cu Nicula), Sudul Ardealului (cu zona centrală a Sibiului).
O, dar nu sunt puţini cei care hulesc sfintele icoane şi sfânta cruce şi nu o cinstesc pe Sf. Fecioară Maria, după care au suspinat proorocii, i s-au închinat îngerii, păstorii şi magii, sfinţită fiind de Duhul Sfânt.7 Unii ca aceştia – cu aere de aşa zişi “evanghelizatori” – caută să facă prozeliţi la învăţătura lor rătăcitoare de suflete. În predica sa de pe munte, Mântuitorul Hristos, a lăsat îndemnul său, grăind: “Feriţi-vă de profeţii mincinoşi…După roadele lor îi veţi cunoaşte…Nu se poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7, 15-18). Dreptmăritorii creştini o laudă şi o cinstesc pe Sf. Fecioară Maria, mijlocitoare la Fiul său şi Dumnezeul nostru, pentru tot sufletul obidit şi încercat, pe valurile acestei vieţi.
Împreună cu Luceafărul poeziei noastre, de la a cărui naştere sunt 146 de ani să o venerăm pe Prea Sfânta Născătătoare de Dumnezeu cu smerenie, grăind: “Privirea adorată / asupră-ne coboară / O, Maică Prea curată / şi pururea Fecioară Marie!

1 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a III-a, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1993, p. 171.
2 Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 199
3 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 171-172.
4 şi 5 Porumb M., Icoane din Maramureş, Cluj-Napoca, 1975, p. 13-14 şi planşa 26.
6 şi 7 Irimie C., Focşa M., Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1969, p. 18 şi 13, planşa 106 şi p. 11.
8 Mladin Nicolae, Bucură-te Mireasă pururea Fecioară, Sibiu, 1945, p. 22

Lasă un răspuns