Providenţa sau pronia are înţelesul de purtare de grijă. Cu acest sens se exprimă în Fapte 24, 3: „Prea puternice Felix,… prin purtarea ta de grijă îmbunătăţiri s-au făcut acestui neam”. Tot despre purtarea de grijă a omului le grăieşte ap. Pavel Romanilor (13, 14), prin cuvintele: „… nu purtaţi atâta grijă de trupul vostru, încât să-i deşteptaţi dorinţele”.
În lumea modernă a zilelor noastre, sunt ţări în care populaţia afectată de sărăcie este de ordinul milioanelor. Este firesc ca în astfel de cazuri, pentru remedierea situaţiei, providenţa săracilor să fie problemă de Stat.
Pronia divină este calitatea lui Dumnezeu de a vedea lucrurile în viitoarea lor desfăşurare, pentru atingerea unui anumit scop. În concepţia creştină, prin providenţa divină se înţelege activitatea neîntreruptă a atotputernicului Dumnezeu care din bunăvoinţa şi nemărginita sa bunătate susţine creaturile sale într-o existenţă ordonată, îndrumându-le în vederea împlinirii scopurilor lor şi spre mărirea Creatorului lor.
Prin a sa providenţă care este o voinţă şi activitate pozitivă şi nemijlocită, conservă Dumnezeu lumea. Făpturile sunt îngrijite şi îmbrăţişate de Dumnezeu, ferindu-le de puterile dăunătoare, căci altfel ele s-ar întoarce în inexistenţă. După cuvântul psalmistului: „Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărâna lor se vor întoarce” (Psalm 104, 29). În această privinţă, iată ce a spus Sf. Ioan Gură de Aur: „Conservarea lumii nu este o faptă inferioară lumii… este chiar superioară. A conserva lucrurile care tind să se împrăştie, este o faptă mare şi minunată” (Andrutsos H., Drogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 126-127). Ca dovadă a atotputerniciei sale, Dumnezeu guvernează lumea. El este stăpân peste toate evenimentele din natură şi mari şi mici. Este providenţa divină generală, privitoare la toate lucrurile din lume. Providenţa divină specială îi are în vedere pe oameni. Providenţa divină absolut specială se referă la creştinii evlavioşi. „Împărăţia lui Dumnezeu se întinde peste toată lumea” (Psalm 103, 19); deci prin providenţa divină se exprimă funcţia de împărat a lui Dumnezeu.
Negarea providenţei divine ar conduce la faptul că Dumnezeu n-ar putea să ajute. În consecinţă, rugăciunea n-ar avea nici un rost; implicit ar reveni aceeaşi concluzie pentru morală şi religie (Andrutsos H., op. cit., p. 129).
În cadrul acţiunilor omului, Dumnezeu îndeamnă şi-l îndrumă pe om spre bine, fără însă a-i încălca voinţa lui liberă. Dumnezeu îi supraveghează voinţa liberă, lăsându-l să aleagă între bine şi rău. Fără această libertate de voinţă n-ar mai avea temei valoarea morală, pentru săvârşirea binelui.
Chiar şi atunci când omul nu-şi dă seama, providenţa divină conduce lucrurile spre îndeplinirea scopurilor lor. De fapt aceasta are loc fără ca libertatea morală a omului să fie înfrânată. Într-adevăr, decizia luată este a omului şi lui îi revine responsabilitatea pentru ea. În cazul săvârşirii binelui, omului îi revine meritul spre a fi răsplătit, iar lui Dumnezeu lauda. Şi păcătoşilor le respectă Dumnezeu libertatea voinţei, permiţându-le să săvârşească răul pe care îl preferă, pentru care vor avea să dea socoteală la judecată, pentru că a lor, a păcătoşilor este vina. (Dicţionar biblic, Editura Cartea creştină, Oradea, 1995, p. 1085).
În mersul lucrurilor, Dumnezeu conlucră cu puterile naturale potrivit legilor naturale, conducându-le spre scopul lor suprem. Există cazuri deosebite, în care pronia divină intervine, fără să conlucre cu puterile naturale, înfrângând legile naturale, prin săvârşirea de minuni. De fapt Dumnezeu stăpâneşte întreaga lume, fizică şi morală, conducând-o spre realizarea scopului suprem, adică spre mântuirea omului şi spre preamărirea lui Dumnezeu.
Conservarea lumii prin providenţa dumnezeiască nu trebuie înţeleasă ca o nouă creaţiune, cum au afirmat unii şi nici doar ca o reţinere a lucrurilor de la stricăciune.
Afirmând că lumea este perfectă în sine, unii au susţinut că lumea n-ar mai avea nevoie de nici o acţiune din afară. În acest fel se suspendă dependenţa lumii de Dumnezeu şi orice acţiune a lui Dumnezeu în lume, chiar şi taina economiei lui Dumnezeu, cum afirmă deismul (Andrutsos H., op. cit., p. 127-128). Aceasta contravine Revelaţiunii, care ne arată că în toată lumea stăpâneşte Proniatorul Dumnezeu.
După căderea în păcat a primei perechi de oameni, Dumnezeu şi-a dus la îndeplinire planul său de răscumpărare prin Hristos, care a întemeiat Biserica sa, instituţie divino-umană, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Dumnezeu a promis că va da prosperitate fiilor poporului său, dacă vor fi credincioşi şi va duce nenorocire asupra lor dacă vor păcătui. Faţă de acest principiu, au intervenit două probleme:
1. De ce Dumnezeu a permis celui rău să prospere, când acesta îl asuprea pe cel bun?
2. De ce nenorocirea vine de atâtea ori asupra celor temători de Dumnezeu? (Dicţ. Biblic, p. 1084).
Problema referitoare la atotputernicia lui Dumnezeu, atotbunătate şi desăvârşita lui dreptate, creator şi proniator al lumii şi existenţa în lume a răului, în dubla sa formă de rău fizic şi rău moral, i-a preocupat deopotrivă pe teologi şi pe mari gânditori. Lui G. W. Leibnitz (1646-1716), filozof german, adept al idealismului obiectiv, îi revine introducerea în literatura filozofică a termenului „teodicee”. Etimologic, acest termen vine de la Theos = Dumnezeu şi dike = dreptate. Această doctrină filozofică, religioasă, caută să arate perfecţiunea creaţiei divine şi să evite cu dibăcie incompatibilitatea dintre existenţa răului în lume şi imaginea lui Dumnezeu, atotputernic, atotbun şi atotdrept. Unele sisteme îndreptăţesc existenţa răului, recurgând în acest scop la „căile ascunse” ale lui Dumnezeu (Dicţionar enciclopedic român, vol. IV, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1966, p. 638).
Iată răspunsul la prima întrebare care s-a pus. Prosperitatea celui rău, când asupreşte pe cel bun, nu este nesfârşită. Dumnezeu este îngăduitor, la gândul, că va veni la pocăinţă. „Domnul îndelung rabdă, nevrând şă piară cineva, ci toţi să vie la pocăinţă” (II Petru 3, 9), până nu vine judecata. La fel motivează şi ap. Pavel îndelunga răbdare cu cei păcătoşi (Rom. 2, 4).
Privitor la a doua întrebare, s-a spus „Celor ce săvârşesc fărădelege le merge bine. Cei cărora nu le pasă de Dumnezeu, scapă teferi”. (Maleahi 3,15). Cel rău socoteşte că nelegiuirea lui nu poate fi dovedită şi astfel mintea nu-l duce să facă binele. „Dar dreptatea ta, Doamne, este înaltă, cât munţii” şi „iată cei ce lucrează fărădelege sunt doborâţi la pământ, loviţi, ca să nu mai poată să se scoale” (Psalm 36, 7 şi 13).
În ziua dreptăţii celor răi, cei neprihăniţi vor fi dezvinovăţiţi. Suferinţa ce le-a fost lăsată, le-a fost prilej de disciplinare, aducând în final binecuvântarea şi comuniunea cu Dumnezeu. Împrejurările potrivnice îndurate de cei credincioşi şi părtăşia lor la suferinţele lui Hristos, a fost notă fundamentală a vieţii de creştin. Pentru primii creştini, suferinţa n-a fost o problemă, căci au ştiut despre patima lui Hristos care i-a susţinut în necazuri şi aveau nădejde lor glorioasă care i-a disciplinat spre viaţa de sfinţenie. Sf. Ap. Pavel înşiră pe cei ce au biruit prin credinţă, „neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere” (Evrei 11, 35).
Încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu a condus la strălucite dovezi ale evlaviei celor care în grele încercări au aşteptat cu răbdare izbăvirea, care nu i-a lăsat în întristare şi disperare; au avut speranţa că Dumnezeu le va veni în întâmpinare.
Dumnezeu este despărţit de orice rău atât fizic cât şi moral. Dumnezeu este împotriva răului, dar adesea existenţa răului „a construit o piatră de poticnire în calea credinţei în dragostea lui Dumnezeu” (Dicţionar biblic, p. 1111). Aceasta s-a datorat şi abuzului de liberă voinţă de care au făcut uz unii oameni.
Activitatea mesianică a Domnului Hristos a fost direcţionată împotriva răului, căci a luptat cu formele de manifestare ale durerii şi suferinţei (Mat 8, 16). Crucea este răspunsul final la formele răului, căci Hristos s-a jertfit pentru păcatele omenirii. Prin învierea sa din morţi, s-a dovedit triumful său asupra tuturor puterilor răului. Răul va fi eliminat din univers, iar creaţiunea va împărtăşi destinul victorios al omului răscumpărat.