Proclamarea unităţii naţionale, la Alba-Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918

Pentru multe popoare asuprite, anul 1918 a fost un an al împlinirii dorinţelor îndrituite, nutrite veacuri de-a rândul. Adevărul neamurilor avea să răsară din pământul adăpat cu sângele eroilor care şi-au jertfit viaţa pentru biruinţa dreptăţii imanente.
Conducătorii destinului neamului românesc nu şi-au pierdut nădejdea în izbânda adevărului nici în cele mai grele suferinţe. În clipele de cumplite încercări, la 27 martie 1918, de la Răsărit, a început să mijească cea dintâi rază a soarelui dreptăţii, prin desfacerea Basarabiei de ţarismul istovit şi revenirea ei la sânul Patriei străbune.
La 28 noiembrie 1918, bucovinenii s-au afirmat, decizând unirea necondiţionată şi pentru veci a Bucovinei cu România.
La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, românii din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească au decretat unirea cu România, a acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii.
Pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia n-a fost nevoie de o pregătire deosebită a opiniei publice. Pregătirea necesară se realizase în curgerea vremii, timp de sute de ani. Ca la un semn dat, românimea din întregul arc carpatic, din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş, s-a pornit spre Alba-Iulia, adică spre Bălgrad, cum i se spunea pe vechiul său nume.
Pe vatra bătătorită de Mihai Vodă Viteazul la triumfala sa intrare în Alba-Iulia, în 1600, împreună cu ai săi viteji comandanţi de oşti, istoria şi-a ţesut mereu pânza cu isprăvile şi năzuinţele neamului nostru. Sorocul lor avea să fie la istorica Unire naţională de la 1 decembrie 1918.
În memoriul pe care în ianuarie 1860 Al. Papiu Ilarian îl înainta lui Al. Ioan Cuza, se preciza că „idealul român este unirea tuturor Românilor într-un singur corp politic, adică Daco-România, . . . ideal pe care Mihai Viteazul îl pusese în lucrare”.
Până să se ajungă la istorica hotărâre de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, s-a desfăşurat o intensă pregătire, în planuri distincte. Poporul român a fost pregătit sufleteşte printr-o acţiune condusă cu dibăcie şi soldată cu rezultate remarcabile.
Din scrierile lui Octavian Goga răsună chemările înflăcărate pentru participarea la lupta de dezrobire a fraţilor subjugaţi. Iată o astfel de chemare:

„Veniţi, veniţi, (Români)! Căci adevăr zic vouă:
Ori vă mutaţi hotarul mai departe,
Ori veţi muri cu trupul frânt în două!”
(„Latinitatea strigă din tranşee”)

Omul de stat Nicolae Filipescu, entuziast patriot, în februarie 1915, îi făcea urare regelui Ferdinand: ori să se încoroneze la Alba-Iulia, ori să moară ca eroul întregitor de ţară, pe Câmpia de la Turda. Vrednică de laudă a rămas comportarea regelui Ferdinand, care a afirmat: „Datoria mea mai presus de toate”.
Convocând Adunarea naţională de la Alba-Iulia, Şt. C. Pop arată că istoria cheamă neamul nostru la fapte mari. Mersul irezistibil al istoriei a scos şi neamul nostru românesc din întunericul robiei, la lumina cunoştinţei de sine, spre a trăi liberi şi independenţi, alături de celelalte naţiuni ale lumii. În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, şi naţiunea română din Transilvania avea să-şi spună cuvântul său asupra sorţii sale.
Ce condei va putea descrie emoţiile sfinte ale istoricei zile de 1 Decembrie 1918? La emoţia celor ce au luat parte activă la actul de întemeiere a unirii politice a românilor, aclamând votul pronunţat de delegaţi, s-a alăturat şi emoţia multelor milioane din toate ţinuturile locuite de români. Către toţi s-a adresat, ca o solie a Învierii, cuvântul etern de Unire, ce va rămâne legat de Alba-Iulia, cetatea istorică a neamului nostru.
Aşa cum s-a afirmat prin bărbaţii de seamă, bine nu poţi să aştepţi de-a gata de la împăraţi străini şi nici de la fiii altor neamuri; binele poţi să-l aştepţi numai din realizarea prin propriile tale puteri. Unirea într-un singur stat a tuturor fiilor neamului nostru este un drept indiscutabil al nostru, în baza fiinţei noastre naţionale unitare. Toţi fiii neamului nostru avem aceeaşi obârşie şi aceeaşi fire. Avem o singură limbă unitară, încălziţi fiind de aceleaşi tradiţii şi credinţă sfântă. Date fiind toate acestea, cine ne-ar fi putut sta împotrivă spre a împiedica înfăptuirea unităţii naţionale care era de mult înfăptuită sufleteşte?
Realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor într-un singur stat – spunea Vasile Goldiş în cuvântul său – este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei.
Cea dintâi unire, de scurtă durată, a elementului românesc, s-a făcut prin sabia lui Mihai, în numele principiului de asigurare a accesului la lumină şi libertate. Noua unire, de la 1 Decembrie 1918, are caracteristica de a fi integrală şi pentru eternitate, realizată fiind prin biruinţa pentru egalitatea condiţiilor de viaţă, pentru fiecare individ în parte şi pentru naţiune, în ansamblul ei. Înlăturând nedreptatea, ea este în folosul celor mari şi celor mici deopotrivă.
Preoţii au cuprins în versuri şi au omagiat măreaţa biruinţă a unităţii naţionale:

„Falnic se-nalţă a Daciei cetate;
Pe dragoste de neam ea e clădită
Şi-n veci de veci va fi nebiruită!”
(din poemul „Grăieşte marea”
de Andrei Bârseanu)

În astfel de condiţiuni de împlinire a năzuinţelor de veacuri pentru unire ale neamului nostru, octogenarul preşedinte Badea Gheorghe (Pop de Băseşti), cu lacrimi în ochi, a rostit încheierea, cu cuvintele dreptului Simeon, adaptate momentului: „Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc”. Nu i-a fost dat nici lui să ştie şi nici celor care i-au ascultat cuvântul, că după aproape douăzeci şi doi de ani, aveau să fie scormonite dezbaterile procesului de unire naţională a poporului român.
La prânzul dat la Bucureşti, în onoarea delegaţiei ardelene care a adus vestea hotărârii de unire naţională a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, Ion I. C. Brătianu a rostit, între altele, cuvintele memorabile: „Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă”.

Lasă un răspuns