Pregătirea omenirii pentru venirea lui Mesia în lume

Cât timp protopărinţii au avut parte de binele oferit de Dumnezeu în Eden, ei n-au ştiut să-l aprecieze la adevărata lui valoare. Când însă nu l-au mai posedat, în stare de adâncă decădere, cu regrete şi-au dat seama de mărimea şi splendoarea paradisului pierdut. Odată cu izgonirea din rai şi cu blestemul asupra şarpelui, a făgăduit Dumnezeu că din sămânţa femeii se va naşte un mântuitor, care va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15). Adam şi Eva au crezut că prin primul lor fiu, Cain (- dobândă), se va ridica osânda căzută asupra lor. O, dar deşartă iluzie, căci acesta avea să fie ucigaş de frate. Descoperirea făcută de Dumnezeu protopărinţilor a fost păstrată prin generaţiile care au urmat. Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob au cultivat credinţa într-un singur Dumnezeu şi nădejdea, că întru seminţia lor, se vor binecuvânta toate popoarele pământului (Fac. 22, 18).

………………………………………….

Despre acesta, proorocul Maleahi (3, 1) a grăit cu cuvintele: “Iată, eu voi trimite pe îngerul meu şi va găti calea înaintea feţei mele”. Proorocul Isaia (60, 6) a prezis şi despre închinarea magilor: “caravane de cămile încărcate de aur şi tămâie vor sosi, vestind cu bucurie faptele cele de slavă ale Domnului”.
Proorocul Ieremia (31, 15) a prezis uciderea pruncilor de către Irod: “Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire şi ţipăt mult; Rahila plângea pe fiii săi şi nu putea să se mângâie, că nu mai sunt!” Profetul Ozea (11, 1) a prezis întoarcera din Egipt: “Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. Cu exactitate a prezis proorocul Daniil (9, 25-27) anul venirii lui Mesia, iar Miheia (5, 1) a prezis naşterea în Betheleem. Proorocul Zaharia (9, 9) a prezis intrarea triumfală în Ierusalim, vinderea pe 30 de arginţi (11, 12) şi patimile lui Mesia (12, 10 şi 13, 7).
În sec. al V-lea î.H., s-a încheiat şirul profeţiilor despre Mesia (profeţiile mesianice). Subjugaţi fiind apoi de popoarele străine, israiliţii au fost încurajaţi în mod eronat, de către rabinii lor, că va veni Mesia, ca un rege naţional, conducător de oşti, care va scutura jugul impus asupra poporului.
Proorociile mesianice, prin însemnătatea lor, constituie partea centrală a V.T. Ele s-au îndeplinit “ad litteram”. Timp de 1500 de ani a ridicat Dumnezeu pe profeţi în mijlocul poporului israilit. Profeţiile în genere şi mai cu osebire cele mesianice au fost ocrotite şi păstrate cu purtare de grijă.
În timpul ultimelor patru veacuri ale lumii vechi, i-a împrăştiat Dumnezeu pe iudei în toată lumea cunoscută pe atunci. Iudeii au dus cu ei tot tezaurul învăţăturii de credinţă cu proorociile şi astfel toate neamurile au avut ocazia să le cunoască şi să se pregătească pentru venirea lui Mesia.
Exprimate de-a lungul veacurilor, printr-un întreg şir de aleşi ai lui Dumnezeu, proorociile mesianice sunt în deplină concordanţă şi prevestesc aceeiaşi venire a lui Mesia. Timp de 4000 de ani, poporul ales a aşteptat venirea lui Mesia, de la care nu s-a putut abate nici un fel de suferinţe, ameninţări, prigoniri sau asupriri. Desigur, surprinde faptul că chiar iudeii care au profeţiile mesianice, cu a lor evidenţă, nu au crezut în Mesia-Hristos.1 Pentru respingerea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, proorocii Ieremia (cap. 6) şi Iezechil (cap. 8 şi 24), precum şi Hristos, au prezis distrugerea Ierusalimului. Privitor la sfântul locaş, s-au împlinit cele spuse de Iisus, că “nu va rămâne nici piatră peste piatră, care să nu se risipească” (Matei 24, 2).2
Este de mirare deplina concordanţă dintre cele conţinute în profeţii şi respectiv cele expuse în Evanghelii. Exemplu concret sunt prezicerile din psalmii 21 şi 68 şi respectiv imaginile suferinţelor pe cruce şi a morţii lui Iisus, expuse în cele patru Evanghelii. Acestea constituie dovezi de netăgăduit, că Mesia-Hristos a fost trimis de Dumnezeu în lume.3
În faţa minunii ce o constituie împlinirea proorociilor, necredinţa – prin adepţii săi – a căutat să slăbească puterea de argumentare a credinţei; a recurs la negarea autenticităţii cărţilor V.T. care conţin proorociile mesianice. Orice bănuială de acest gen s-a dovedit a fi neîntemeiată. Este de ştiut, că în sec. al V-lea, î.H., Ezdra, ca un al doilea Moise, a adunat cărţile sfinte mai vechi şi le-a rânduit în canon, făcând totodată prima redacţiune a Bibliei V.T. Cărţile sfinte au fost păstrate nealterate, în întregimea lor şi prin ele proorociile. Rabinii au numărat conţinutul Bibliei, până şi cuvintele şi chiar literele cărţilor. Pe bună dreptate, Pascal, una dintre cele mai alese minţi ale omenirii, în ale sale Cugetări, a spus despre Biblie, că “este cartea cea mai veche şi cea mai autentică din lume”. Iată deci considerente întemeiate pentru care necredinţa nu poate să discretiteze cărţile ce conţin profeţiile mesianice.4
Profeţii au lărgit sfera naţională a monoteismului iudaic, spre a-l răspândi şi la celelalte neamuri, pregătindu-le şi pe ele să aştepte venirea pe pământ a lui Mesia. “Tot pământul va fi plin de cunoştinţa lui Dumnezeu, precum apele acoperă fundul mării. Mlădiţa din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare, pe care vor căuta-o neamurile” (Isaia 11, 10). “Către tine se vor îndrepta popoarele de la marginile pământului şi vor zice: Părinţii noştri au moştenit înşelăciune, idoli fără de folos! Aceştia nu sunt dumnezei!” (Ieremia 16, 19-20). Neamurile păgâne au ajuns la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi la cultul cu prinoase curate. “De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele meu printre neamurile păgâne…” (Maleahi 1, 11). Şi iarăşi: “Nu avem oare toţi un singur părinte? Nu ne-a făcut pe noi un singur Dumnezeu?” – zice acelaşi profet Maleahi (2, 10).5
Pentru iudei, legea veche a fost “un pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24), pentru că ţinând treaz simţământul vinovăţiei pentru săvârşirea păcatului, a provocat dorinţa după mântuire, care avea să vină prin Mesia-Hristos. Proorocii au descoperit misterul mântuirii şi au nutrit continuu aşteptarea venirii lui Mesia, pentru împăcarea omului cu Dumnezeu.6
La neamurile păgâne, pregătirea spre Hristos s-a făcut în chip natural întru cât legea morală reflectată în conştiinţă, a promovat înclinaţia spre adevăr, spre Dumnezeu. “Păgânii, cei care nu au lege, din fire fac ale legii, aşa că lipsiţi fiind de lege, ei îşi sunt singuri lege…” (Rom. 2, 14-15). Starea de depresiune morală progresând, a deşteptat sentimentul neputinţei omeneşti, exprimată prin sentinţa: “Văd cele mai bune şi le aprob, totuşi le urmez pe cele mai rele” (Video meliora proboque, tamen deteriora sequor.), (Seneca, filozof stoic, 4 î.H.). În această privinţă, ap. Pavel arată lupta ce se duce în cele din lăuntrul omului, între trup şi suflet: “Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7, 19).
Pregătirea pozitivă a păgânilor spre Hristos s-a făcut – pe de o parte – prin reminescenţele din revelaţiunea primordială şi – pe de alta – prin cultivarea acestor reminescenţe, de pronia divină, pregătindu-l astfel pe om, ca să fie receptiv spre Mesia-Hristos. Pe de altă parte, contactul neamurilor păgâne cu Iudeii n-a rămas fără consecinţe. Activitatea pregătitoare a profeţilor, pentru aşteptarea venirii lui Mesia s-a întins şi la neamurile păgâne, dar într-o măsură mai restrânsă.7 Prin răspândirea de idei religios-morale şi în lumea păgână, s-a ajuns la pregătirea universală a venirii lui Mesia.8
În scrierile lor, părinţii Bisericii arată, că Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu, a trăit în lume şi până la întruparea sa “la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Prin întrupare, Dumnezeu-Cuvântul s-a arătat lumii în plinătatea sa, dar până la întrupare a trăit parţial în lume, răspândind lumina sa fiinţelor raţionale. În păgânism – într-o oarecare măsură – a grăit Dumnezeu prin filozofi, ca: Socrate, Platon, Heraclit şi unii filozofi stoici, care au putut să vadă adevărul, însă întunecat.9 Ultimii menţionaţi prin Seneca, au ajuns la conceptul de divinitate, a cărei existenţă este dincolo de lucruri, inaccesibilă fiind minţii umane. Din punct de vedere etic, acelaşi gânditor a arătat, că ţelul suprem poate fi atins, prin sudoarea frunţii, învingând obstacole foarte mari: “per aspera ad astra”.
În vremea colindelor, poporul nostru se pregăteşte în modul cel mai adecvat, spre a retrăi venirea şi întruparea lui Mesia, pentru izbăvirea din osânda păcatului strămoşesc. Colindele, cu tradiţia, care este viaţă, oglindesc sufletul poporului român, unul şi nedivizat de confesionalism sau de modernism de import, neo-protestant. Prin specificul lor, colindele tradiţionale sunt destinate pentru zile, ceasuri şi momente îndătinate. Ocazional, în capitală şi într-un mare oraş de peste munţi, am simţit repulsia în popor, pentru neîncadrarea colindelor, potrivit îngrădirilor calendaristice şi orare.
În anii zbuciumaţi ai istoriei, colindele au avut un rol important pentru păstrarea credinţei şi a fiinţei noastre ca neam creştinesc şi românesc. Opresorii noştri de veacuri, de pe aceste meleaguri, şi-au dat seama de puternica înrâurire pe care colindele au exercitat-o asupra sufletului poporului nostru. Nu e cazul să dau aici expresia cu care au calificat ei colindele noastre de Crăciun. Împreună cu poetul însă aceasta o ştiu, că: “Noi prin vremi, ce ne-ncercară, altă armă n-am avut, / numai dragostea de ţară / şi pe sfântul Domn ca scut”.

1. Svetlov P., Învăţătura creştină în expunere apologetică, vol. I, trad. de Bejan S. şi Tomescu C., Chişinău, 1935, p. 116.
2. Ibidem, p. 126.
3. şi 4. Ibidem, p. 117 şi 118.
5. Savin I. G., Apologetica, Bucureşti, 1929, p. 94-95.
6. Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 181.
7. Ibidem, p. 180.
8. Savin I. G., op. cit., p. 94.
9. Svetlov P., op. cit., p. 38.

Lasă un răspuns