Năzuinţe de restabilire a unităţii credinţei

După pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor, a luat fiintă comunitatea Bisericii creştine. Primii creştini se numeau între ei “fraţi”, pătrunşi fiind de duhul dragostei şi cu credinţă în Hristos Domnul, se străduiau să împlinească poruncile Lui. “O singură inimă şi un singur suflet era în mulţimea celor ce credeau” (Fapte 4, 32). Cu toată felurimea darurilor dobândite, “noi toţi – zice ap. Pavel -
într-un singur Duh ne-am botezat, ca să fim un singur trup” (I Cor. 12, 13). Şi iarăşi: “prin credinţa în Hristos, toţi suntem fiii lui Dumnezeu” şi ca urmare, deosebire nu mai este “pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus” (Gal. 3, 26 şi 28).
Cu toate acestea însă, ap. Pavel, însuşi, s-a văzut nevoit să ia atitudine faţă de desbinarea ce s-a ivit între creştinii din Corint. Pe considerente diferite, acolo s-a manifestat în mod diferenţiat faţă de apostoli, prin declaraţii ca acestea: “Eu sunt al lui Pavel. – Eu sunt al lui Apolo. – Eu sunt al lui Chefa. – Iar eu sunt al lui Hristos!” S-a impus astfel atitudinea categorică a apostolului Pavel: “Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezati în numele lui Pavel?” (I Cor. 1, 11-13).
Acelaşi sf. ap. le-a cerut Efesenilor să păstreze unirea credinţei. Siliţi-vă – le-a zis- “să păziţi unirea duhului în legătura păcii”. Ştiut este că aceasta se manifestă prin unitatea gândului, ce se cere a fi la toţi creştinii, spre a asigura astfel armonia între ei. Este recerută unitatea credinţei, căci “este un singur trup şi un singur
Duh” (Ef. 4, 3-4). Acest singur trup este Biserica, al cărei cap este Hristos (Ef. 5, 23), iar cel care însufleţeşte trupul Bisericii este singurul Duh (conf. I Cor. 12, 13). În continuare este motivată unitatea, prin sublima triadă: “este un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5). Pe Hristos Domnul se întemeiază unitatea şi sub stăpînirea lui Hristos se dobândeşte şi credinţa şi botezul. Apostolul recurge apoi la supremul izvor al unităţii creştine, grăind: “este un Dumnezeu şi Tatăl tuturor” (Ef. 4, 6). Ca urmare, noi toţi suntem fiii aceluiaşi părinte, care pe toţi îi îmbrăţişează cu dragoste “El face să răsară soarele peste răi şi peste buni şi trimite ploaie peste drepţi şi peste nedrepţi” (Matei 5, 45)
Este motivată deci unitatea credinţei succesiv prin cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Unitatea dintre persoanele Sf. Treimi este modelul desăvârşit pentru unitatea de mărturisire a credinţei creştine (conf. I Ioan 5, 7)1
Dacă prin articolele de credinţă, creştinătatea mărturiseşte pe Dumnezeu, unul în fiinţă şi slăvit în trei persoane, la rândul său, Biserica lui Hristos, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, se prezintă azi în confesiuni creştine. Acestea adoră pe unul şi acelaşi Dumnezeu, însă cu cuvinte diferite, ale unora faţă de ale celorlalte.
Învăţătura de credinţă creştină, cristalizată în dogme, de către cele şapte sinoade ecumenice, a fost recunoscută de către întreaga creştinătate din veacurile în care dogmele au fost formulate. Odată cu frângerea unităţii Bisericii, a dispărut şi unitatea de credinţă crestină. Romano-catolicismul a tins să înmulţeasă dogmele, iar protestantismul, prin apariţia sa, a avut drept obiectiv, să le împuţineze. În contrast cu ambele aceste comunităţi, Biserica ortodoxă a rămas fidelă dogmelor formulate de sinoadele ecumenice, ea nu le-a sporit, nici nu le-a împuţinat şi nici nu le-a alterat. Potrivit acestei atitudini intransigente, Biserica ortodoxă a respins încercările de unire întreprinse, după marea schismă, de către Apusul rom.-cat. şi n-a admis adausurile arbitrare făcute de Roma papală asupra tezaurului învăţăturii de credinţă.2
Cât despre Ortodoxie şi Protestantism, distanţa dintre ele a fost considerată aşa de mare, încât în tot decursul ultimelor patru veacuri n-au avut loc contacte – spune Visser’t Hooft – decât la foarte rare ocaziuni. Sfârşitul secolului al XIX-lea a marcat un început de întreprindere a unor contacte mai susţinute între ele.3
Ca răspuns la vizita pe care papa Paul al VI-lea a făcut-o Răsăritului ort., în acest an, la sărbătoarea Sf. Ap. Petru şi Pavel, Sanctitatea sa, Bartolomeos I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului a vizitat la Roma pe papa Ioan Paul al II-lea. În bazilica Sf. Petru, Sanctitatea sa Bartolomeos I a asistat la messa săvârşită de papa Ioan Paul al II-lea, după care ambii au cuvântat. Împreună, au păşit apoi în public, ambii binecuvântănd masele de credincioşi adunati în piaţa Sf. Petru.
Din cele petrecute cu ocazia acestei vizite, a reieşit că dacă s-ar putea trece peste unele inovaţii rom.-cat. faţă de Ortodoxie (ex. Filioque), obstacolul greu de învins rămâne acelaşi primat papal de supremaţie. Şi de această dată, primatul papal a fost susţinut cu argumente neîntemeiate, Apusul rom.-cat. dovedindu-se a nu fi înclinat să renunţe la el.
În năzuinţa de restaurare a unităţii creştine, aspectul cel mai de seamă al problemei nu poate fi altul decât cel al adevărului. La temelia Bisericii sale, instituţie divino-umană, Domnul Hristos a aşezat stânca de neclintit a adevărului, că El este Fiul lui Dumnezeu celui viu. Cât despre încredinţările acordate apostolilor în Biserică, Domnul Hristos n-a făcut diferenţieri. La cererea locurilor de întâietate, făcută pentru fiii lui Zevedeu, Iisus a răspuns: “a şedea d-a-dreapta şi d-a-stânga mea nu este al meu a da” şi iarăşi “care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru şi care între voi vrea să fie întâiul să fie sluga voastră” (Matei 20, 23-27). Din viaţa şi Faptele Apostolilor nu reiese că apostolului Petru i s-ar fi recunoscut un primat de jurisdicţie, din partea colegilor lui de apostolie. La rândul său, nici apostolul Petru n-a exercitat şi nici nu şi-a revendicat un astfel de privilegiu. Vorbind despre îndatoririle mai marilor Bisericii, apostolul Petru se adresează presviterilor nu ca unul care ar fi mai marele lor, cu drepturi de supremaţie, ci – după cum el însuşi a afirmat-o despre sine în epistola sa – “ca unul ce sunt împreună presviter” (I Petru 5, 1), adică împreună păstor.4
Desigur, restaurarea unităţii creştinilor, despărţiţi prin marea schismă, înainte de aceasta cu aproape o mie de ani şi după îndelungi atitudini defavorabile, nu se poate realiza cu uşurinţă. În perspectiva sfârşitului de mileniu, de care s-a legat nădejdea refacerii unităţii creştinilor, este neîndoielnic faptul, că o nouă rază de speranţă s-a întrezărit la sărbătoarea sf. Petru şi Pavel din acest an. Pe marginea acestor evenimente, odată cu palide nădejdi de refacere a unităţii creştine, în presă s-a exprimat părerea, că mai repede s-ar putea săvârşii împăcarea Bisericilor, ortodoxă şi gr.-cat., din ţara noastră. (Adevărul de Cluj, din 1-3 iulie 1995).
Între încercările de refacere a unităţii de credinţă a Românilor din Ardeal, istoria consemnează strădania episcopului Ioan Inochentie Micu Clain. După ieşirea lui din Ardeal, s-au auzit în popor cuvinte ca acestea, că episcopul “a văzut că unirea nu e bună şi i-a părut rău că a unit atâta mulţime de suflete, din care cauză se întorceau la neunire”.5
Experienţele dureroase ale desbinărilor sufleteşti din veacul al XVIII-lea, i-a determinat pe Românii din Ardeal să se reunească într-o singură Biserică. Încercarea de reunire, din 1798, a rămas însă fără rezultat, datorită faptului că le-a fost împotrivă Curtea din Viena.
Cuvântând în Senat, în şedinţa din 12 martie 1923, mitropolitul Nicolae Bălan şi-a exprimat nădejdea, că poporul român care şi-a înfăptuit unitatea naţională cu atâtea jertfe, nu va tolera ca tocmai Biserica să-i dezbine fiii, ci îşi va restatornici vechea unitate bisericească. Afirma atunci cu convingere, că pe lângă toată siluirea, credinţa şi sufletul neamului au rămas neîmpărţite ca şi cămaşa necusută a Mântuitorului.6 În aceiaşi şedinţă, mitropolitul gr.-cat., V. Suciu, punând în discuţie problema confesională la Români a pledat pentru apropierea de papism, la care i s-a dat răspuns de îndată.7
În cadedrala din Blaj, reprezentantul diplomatic al papei a afirmat, că el constată cu durere, că nu întreg poporul românesc e sub ascultarea scaunului papal “scăpându-l de ortodoxia cea neortodoxă”.8
Într-o cărticică, apărută cu binecuvântarea episcopului gr.-cat. I. Hossu, s-a afirmat cu neîngrădită îndrăzneală despre unirea celor două biserici românesti că “nu se poate face cum vreau unii, prin absorbirea celor puţini de cei mulţi, ci numai prin reluarea legăturilor cu biserica Romei, prin Patriarhia din Bucureşti”.9
În ordinea firească a lucrurilor, acţiunea provoacă neîntârziat reacţiune. În ordine socială, chiar dacă, datorită aportului raţiunii şi a voinţei libere, reacţiunea nu se exercită cu aceiaşi promptitudine după acţiune, totuşi reacţiunea nu se lasă aşteptată la nesfârşit. La patru ani, după cele de mai sus, au venit evenimentele din toamna anului 1948, care sunt îndeobşte cunoscute.
Se doreşte ca sfârşitul de mileniu să fie o răscruce a istoriei, cu năzuinţe şi forţe noi, spre a păşi într-un nou mileniu cu o faţă nouă a existenţei noastre. Pentru viitorul ce se conturează, este firesc ca şi credinţa religioasă să-şi exercite rolul său, spre binele Bisericii creştine.

1. Rovenţa H., Epistola către Efeseni, introducere şi comentar, Bucureşti, 1929, p. 87-90.
2. Crainic N., Spiritul ecumenic, în “Ortodoxia”, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 11-12.
3. Visser’t Hooft W. A., Ortodoxia văzută de un protestant, trad. de T. Bogodae, Sibiu, 1923, p. 8-10.
4. Popovici E., Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, cartea I, ed. II, Bucureşti, 1925, p. 252-253.
5. Să fim iarăşi una, Sibiu, 1945, p. 58.
6, 7, 8. Bălan N., Evanghelia şi democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, Sibiu, 1923, p. 21, 1, 27.
9. Prunduş S. A., Pentru unirea tuturor Domnului să ne rugăm, Cluj, 1944, p. 7.

Lasă un răspuns