În a doua jumătate a sec al XIX-lea, prin contribuţiile lor teoretice, Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu, figuri marcante ale culturii noastre din trecut, au vădit raportarea lor la mişcarea de idei existente pe plan european (Ion Petrovici). Spiritul creator românesc şi-a găsit o complexă şi strălucită expresie în genialul poet, Mihai Eminescu, a afirmat gânditorul Lucian Blaga. Titu Maiorescu şi-a dobândit locul său în gândirea naţională şi firesc, în cea universală, prin spiritul său critic de şcoală dând totodată o aplicaţie concretă ideilor sale a spus filozoful I. Petrovici (Istoria Filozofiei româneşti, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 597, 600 şi 645). Începând cu data cunoaşterii dintre ei, între Eminescu şi Maiorescu a avut loc o amplă contingenţă fiind în accepţiunea de raporturi şi de atingere dintre ei.
În 1870, Eminescu, student la Viena, i-a trimis lui Iacob Negruzzi, redactor la „Convorbiri literare” din Iaşi, poezia „Venere şi Madonă”. Citind-o de mai multe ori, redactorul s-a dus cu ea la Titu Maiorescu şi – încântat – i-a zis: „În sfârşit am dat de un poet”. La rândul său, Maiorescu citind-o şi recitind-o, l-a aprobat pe Negruzzi, remarcând, că „aci apare a fi un talent adevărat” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 149-150). Poezia a rămas la Maiorescu şi a fost citită la Junimea, încântându-i pe junimişti. În 15 aprilie 1870, poezia a apărut în C.L. şi totodată a început reputaţia de poet a lui Eminescu. Lui Eminescu i-a fost dăruită Opera completă a lui Shopenhauer, preţuită deopotrivă de Maiorescu şi de Eminescu, fără însă ca ei să fie pesimişti.
În 1871, Eminescu şi Slavici, membri ai societăţii „România Jună”, au solicitat unei comisii de trei, între care era şi Maiorescu, să designeze persoana potrivită care să prezinte cuvântarea festivă, la serbarea stundeţească, de la Putna. Persoana aleasă a fost A. D. Xenopol.
întorcându-se în ţară, în 1872, Eminescu şi Slavici s-au dus la Junimea, spre a-şi croi un drum în viaţă. Prin cultura sa filozofică, Eminescu, alături de Maiorescu, era considerat estetul literar cel mai de seamă al vremii. Sub ochiul înţelegător al lui Maiorescu, Eminescu şi-a citit nuvela „Sărmanul Dionis”, apreciată de Maiorescu ca o capodoperă, fiind publicată în „C.L.” Poetul a fost răsplătit şi în bani, pentru continuarea studiilor filozofice, întrerupte, la Berlin. De fapt, poetul se bizuia pe contribuţia lunară a tatălui său.
În timp ce Eminescu era student la Berlin, în ţară i se stabilea reputaţia sa. În articolul „Direcţiunea nouă în poezia şi proza română”, publicat în 1872 de Titu Maiorescu, în consens cu cercul Junimea, Eminescu era apreciat ca poetul cel mai de seamă, după Vasile Alecsandri. În „Beţia de cuvinte”, din 1873, Titu Maiorescu i-a atacat pe vrăşmaşii Junimii, care s-au năpustit asupra Direcţiei nouă, pentru apropierea lui Eminescu de Alecsandri. Lui Eminescu i s-au adus cuvinte de batjocură, caricaturizându-l. Cu firea lui abstractă însă, nepăsător nu numai la injurie, ci şi la laudă – poate ironic – Eminescu a rămas la toate rece (Glossa).
Prevăzând că va ajunge la Ministerul de instrucţie, în 1874, Titu Maiorescu se gândea să-l aducă pe Eminescu la catedra de Filozofie a Universităţii din Iaşi, cu condiţia ca poetul să-şi fi dat doctoratul. Pentru perspectiva acestei numiri, pe care o considera a fi venit prea curând, Eminescu i-a mulţumit prin scrisoare lui Maiorescu.
Ajuns ministru, Maiorescu i-a oferit lui Eminescu un sprijin material de 100 de galbeni, spre a merge la Jena, să-şi pregătească doctoratul. Obţinând 300 de taleri solicitaţi, Eminescu a pornit într-o lungă „odisee arheologică şi istorică”, încheiată fără rezultatul aşteptat. În timp ce Maiorescu îl socotea pe Eminescu a fi între tomuri la Jena, poetul, nemaiavând nimic din ajutorul material primit, sosea la Iaşi, spre a-şi duce – în continuare – viaţa zbuciumată şi nefericită. Dându-şi seama că „aripa largă a poetului nu putea fi închisă prin gratiile strâmte ale bunului simţ, prin decretul din 16 octombrie 1874, ministrul Titu Maiorescu semnează numirea lui Eminescu în postul de director al Bibliotecii centrale din Iaşi (G. Călinescu, op. cit., p. 180-181). Deşi nu mai putea să meargă pentru doctorat, totuşi în acel an 1874, Eminescu şi-a făcut debutul la Institutul academic din Iaşi. Xenopol l-a lăsat să suplinească al său curs de logică. Eminescu a căutat să alcătuiască singur un manual de logică, pe care îl socotea a fi necesar.
La 1 iulie 1875, Eminescu a fost scos din funcţia adecvată pentru studiu, de la B.C.I. Numindu-l revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui, Titu Maiorescu era încredinţat că nu-i face rău. Acţionând cu clarviziune pedagogică şi socială, cu spirit administrativ, Eminescu a reuşit pe un spaţiu restrâns, să înregistreze cel mai ridicat nivel al conştiinţei culturale, naţionale, din istoria învăţământului (G. Călinescu, op. cit., p. 192).
Pentru poetul M. Eminescu, ligamentul central cu Junimea l-a constituit mai ales Titu Maiorescu, prin afecţiunea ce o avea faţă de poet şi prin superioritatea sa culturală, faţă de contemporani. Împreună, ei aveau aceeaşi orientare a gândirii spiritului lor. Ambii erau filozofi, întemeiaţi pe gândire speculativă, nizuindu-se să ajungă la o concepţie asupra universului, din care să rezulte un sistem de etică şi de estetică. Preocuparea lor a fost atât pentru conţinutul gândirii, cât şi pentru forma ei. Amândoi erau admiratori ai lui Shopenhauer, contemplatori ai adevărului şi frumosului, dar nu propriu-zis pesimişti. De altfel, din Luceafărul reiese nestăvilita dorinţă de a trăi, căci afirmă cu convingere: „Trăind în cercul vostru strâmt, / norocul vă petrece, / iar eu în lumea mea mă simt, / nemuritor şi rece”. Loviţi de ura contemporanilor, ambii au simţit afinităţile lor spirituale, cu posibilitatea apropierii şi a legăturii sufletelor lor. Ca dovadă, lui Maiorescu i se datoreşte prezentarea categorică a operei poetului, iar lui Eminescu, formularea – la Viena – a direcţiei maioresciene şi apărarea autorului Logicii faţă de atacurile unui ins necuviincios (G. Călinescu, op. cit., p. 204-207).
Din modul de comportare a lui Maiorescu s-au desprins: ideea dependenţei de sine a celorlalţi şi bunele sale intenţii de protector. Recunoscând de timpuriu meritele lui Eminescu, Maiorescu a căutat să-i asigure o carieră strălucită, în afară de nevoi. Eminescu era un spirit căutător de prietenii strânse. Dacă intelectualiceşte, Eminescu a fost maiorescian convins, omeneşte grăind, Eminescu n-a fost prietenul lui Maiorescu.
Din unele rânduri atribuite lui Eminescu, reiese – în mod defavorabil lui Maiorescu – anume, că „nu el descoperit şi călăuzit geniul lui Eminescu”. Cât despre celebritate – spune Eminescu – „eu n-am râvnit-o nicicând, şi mai ales din partea lui Maiorescu, care s-ar fi lăudat cu talentul meu, fără să ştie, că mie nu-mi prea place lauda
d-sale… D-nul Maiorescu a căutat să-mi impună modul său de a vedea… dar din îndemnul lui n-am scris nici un rând, nici n-am fost inspirat…”
„De fapt, Eminescu nu vedea în Maiorescu „un păianjen prădalnic, care îşi atrage prada”, ci pe strălucitul intelectual, pe care l-a apărat la Viena” (G. Călinescu, op. cit., p. 209-210).
Eminescu a frecventat – în continuare – colonia junimistă din Bucureşti, stabilită în casa lui Maiorescu, îndeplinind rolul oficial, de lector al Junimii.
Îngrijoraţi de soarta poetului, prietenii lui au vrut să-i vină într-ajutor. D-na Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, i-a oferit o cameră, în schimbul lecţiilor de limba română. Din a sa consideraţie pentru modesta existenţă, Eminescu s-a sfiit să accepte. În schimb profitând de absenţa lui Eminescu din Bucureşti, Maiorescu a pus să i se aducă în casă la el, toate lucrurile poetului. Datorită rânduielilor aristrocratice şi a regulilor ce se impuneau, poetul n-a putut sta la Maiorescu mai mult de două săptămâni. Felul de a fi al poetului, cu mândria sa, nu accepta să trăiască din milostivirea omului căruia nu-i putea oferi ceva în schimb, date fiind superioritatea şi norocul acestuia, de care zeiţa Fortuna l-a făcut părtaş în viaţă.
Dacă „Scrisorile” poetului, publicate în 1881, au fost gândite mai demult, Luceafărul, Mai am un singur dor şi altele, puse pe hârtie în acea vreme, au fost scoase la iveală mai apoi de Maiorescu. Scrisoarea a III-a a poetului a fost dusă la Iaşi de însuşi Maiorescu.
În atmosferă germanizantă, Maiorescu şi soţia sa obişnuiau să iasă la iarbă verde, pe la localităţile cu mănăstiri sau în preumblări, la care se simţeau bine şi Eminescu împreună cu Slavici.
În urma citirii la palat a uneia dintre „scrisori”, Maiorescu, om de cultură şi oficial, i-a vorbit reginei Elisabeta despre Eminescu. I-a înlesnit poetului o audienţă, la palat, care a şi avut loc, fără a-i fi produs o mulţumire poetului, care a rămas, pentru multă vreme, supărat pe Maiorescu.
Asemeni celor mai mulţi, în timpul căldurilor de vară, Maiorescu pleca la băi în străinătate. Cu boala înrăită de munca istovitoare la redacţie, Eminescu era nevoit să rămână în Bucureşti. Norocul a dat şi peste el, după saşe ani în care n-a lucrat decât politică, fără repaosul necesar. Un prieten binevoitor l-a invitat la moşia sa din Floreşti, pe Valea Gilortului. Totuşi, pare-se că anume, spre a-i deranja liniştea, I.A. Cantacuzino i s-a plâns lui Maiorescu, că Eminescu şi-ar fi făcut din „Timpul”, „organul personal al antipatiilor sale” (G. Călinescu, op. cit., p. 278).
La începutul verii din 1883, Slavici, bolnav, se pregătea să plece la Viena. Ca să scape de poet, care locuia în casa sa, l-a trimis la Maiorescu, cu un bilet în care îi scria că poetul ar fi grav bolnav. Văzându-l pe poet că e liniştit şi zâmbitor, Maiorescu n-a socotit de bine să-l iscodească. La 28 iunie / 10 iulie 1883, d-na Slavici îl anunţa pe Maiorescu că „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău”. Prietenii, în frunte cu Maiorescu, care a dar 300 de lei, l-au internat pe Eminescu în sanatoriul Caritas. Gh. Emninovici, tatăl poetului, venind la Bucureşti, a lăsat asupra lui Maiorescu „toată îngrijirea materială şi morală”. Matei, fratele poetului, i-a smuls criticului ceasornicul de aur al poetului (G. Călinescu, op. cit., p. 284).
Tratamentul aplicat la Caritas n-a reuşit şi astfel Maiorescu a dispus trimiterea lui Eminescu la Viena, la sanatoriul doctorului Obersteiner. Acolo, la 12 ianuarie 1884, Maiorescu l-a vizitat pe Eminescu, fiind primit sumbru şi cu neîncredere de către poet.
Când a ajuns a fi iar mai închegat la minte, doctorii i-au vorbit poetului despre Maiorescu. Revenit în fire, pe Eminescu îl neliniştea faptul că se găseşte între alienaţi. Pentru uitarea acestor stări de lucruri, Maiorescu a decis trimiterea lui Eminescu în Italia. Înainte de plecare, Eminescu i-a dăruit doctorului Obersteiner volumul său de poezii, cu dedicaţie. Se ştie, că Eminescu n-a avut răgazul spre a-şi întocmi şi a se îngriji singur de publicarea volumului de poezii. Lui Maiorescu i se datoreşte apariţia primei ediţii a volumului de poezii ale lui Eminescu (Socec, 1884). Dintr-o scrisoare a Mitei Kremnitz, către sora lui Maiorescu, reiese, că Eminescu era amarnic de supărat pe Titus, pentru că i-a publicat poeziile (Colorian Al., în Introducere la Poezii de M. Eminescu, ed. a III-a, Cugetarea, Bucureşti, 1946, p. 42 şi 53). La întoarcerea în ţară a lui Eminescu, Maiorescu – preocupat de existenţa poetului – a agonist din cotizaţii fondul unor ajutoare lunare, până la găsirea unui post.
În 1887, fiind la Botoşani, la sora sa Henrieta, Eminescu, limpezit la cap, i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită cărţile şi hârtiile ce se aflau la dânsul, căci plănuia să realizeze o nouă ediţie a poeziilor sale. Dintr-o prudenţă de arhivar, Maiorescu n-a răspuns nimic, ceea ce l-a supărat pe Eminescu.
În 1888, Eminescu era iar la Bucureşti. Începând să pâlpâie din nou de ardenţă literară, la Junimea, în casa lui Maiorescu, Eminescu citea cu glas vibrant şi bine scandat, piesa în versuri Lais, ceea ce i-a uimit şi i-a înduioşat pe toţi cei de faţă. De fapt, piesa era o traducere după „Le joueur de flûte” (Cântăreţul din flaut), a lui Emile Augier.
La 13 aprilie 1889, un consiliu, în frunte cu Maiorescu, cerea instituirea unei curatele pentru Eminescu, spre a putea primi pensiunea de stat prin tutor, căci viaţa de răspundere morală a poetului încetase. Eminescu a fost din nou internat la ospiciul Caritas. Acolo, în risipirea minţii, a făcut Eminescu diverse afirmaţii extravagante. Obsedat de prezenţa lui Maiorescu în viaţa sa, a făcut Eminescu asocierea: „Uite cum seamănă Pasteur cu Maiorescu!” (G. Călinescu, op. cit., p. 312).
În ziua de 17 iunie 1889, în fruntea cortegiului care îl conducea pe Eminescu la cimitirul Bellu, alături de primul ministru, Lascăr Catargiu, se afla şi Titu Maiorescu.
Titu Maiorescu, care din simpla analiză a formelor gândirii, adică din domeniul abstract al logicei, a scos imperativul concordanţei dintre idee şi cuvânt, cultură şi expresie, fond şi formă, stare socială şi instituţiuni, a lăsat competenţe şi alese aprecieri asupra genialului Luceafăr al poeziei noastre. În aspectele multiple ale artei, ale literaturii şi ştiinţei, cei doi junimişti au urmărit un principiu unic, forma estetică sau logică, frumosul sau adevărul, capabili fiind de stări contemplative (Al. Colorian, op. cit., p. 33). La lectura nuvelei „Sărmanul Dionis”, Titu Maiorescu a fost singura persoană din cercul Junimii, capabilă să-şi dea seama de profunzimea cugetării poetului. Despre personalitatea lui Eminescu – spunea Titu Maiorescu – că este de o covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia din ce-şi întipărise nu-i mai scapă nimic, lumea în care trăia fiind lumea ideilor generale. Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, prea puternic – a zis Maiorescu – încât să fie abătut de la drumul său firesc, prin vreun contact cu lumea (Al. Colorian, op. cit., p. 318).