Întruparea Fiului lui Dumnezeu

Aşa cum din vecie a hotărât Dumnezeu crearea lumii şi a omului, tot aşa a fost concepută şi trimiterea în lume a Fiului său, ca să-l mântuiască pe om de sub stăpânirea păcatului. În virtutea eternităţii sale, Dumnezeu este mai presus de orice limite ale timpului şi este de-a pururi neschimbat, căci la El “nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacob 1, 17). Hotărârea de a-L trimite pe Dumnezeu-Cuvântul în lume a fost “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Ca apostol al neamurilor, sf. Pavel arată că lui i-a revenit darul de a învedera tuturor “care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu” (Efeseni 3,9). În timpurile de pe urmă, această taină a fost “dată pe faţă…prin scrisori profetice, după rânduiala veşnicului Dumnezeu” (Romani 16, 25-26). Cu câtă claritate a fost adusă această taină la cunoştinţa tuturor neamurilor, de către evanghelistul V.T., grăind: “Iată, fecioara va zămisli şi va naşte fiu, şi-i va pune numele Emanuil” (Isaia 7, 14). Aceasta s-a împlinit atunci, când s-a gătit calea venirii lui Hristos în lume. “Dacă a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere” (Galateni 4, 4-5). La Iudei, legea oprind păcatul, a trezit în om sentimentul vinei şi ca urmare l-a făcut pe om receptiv faţă de mântuire. Astfel legea ne-a fost un învăţător (pedagog) spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă” (Galateni 3, 24). Iudeilor, popor ales al lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat le-a fost anunţat ca ieşind din sămânţa lui David: “Toiag din rădăcina lui Iesei (tatăl regelui David) şi floare dintr-însul” (Catavasie). “Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe ea vor căuta-o neamurile şi sălaşul ei va fi plin de slavă” (Isaia 11, 10).
Pregătirea venirii lui Mesia a fost făcută la Iudei, dar şi la neamurile păgâne.1 Despre aceştia din urmă, ap. Pavel zice: “Păgânii cei ce nu au legea, din fire fac ale legii…ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine” (Romani 2, 14-15). Dacă în mijlocul iudeilor a grăit Dumnezeu prin prooroci, în păgânism, într-o oarecare măsură, a vorbit prin filozofi ca: Socrate, Platon, Seneca şi alţii. Potrivit învăţăturii Evangheliei, Dumnezeu-Cuvântul, Logos-ul, era lumina oamenilor şi lumina în întunericul păgânismului şi acest întuneric n-a cuprins-o (Ioan 1, 4-5).2
Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu-Tatăl, Fiul lui Dumnezeu, cel de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cel fără de început, s-a pogorât pe pământ, aplecând cerurile spre robii săi. S-a născut în chip miraculos din Sf. Fecioară Maria, spre a se face mijlocitor între Dumnezeu şi om.3 “Unul este Dumnezeu, unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: cel ce s-a făcut om, Iisus Hristos (I. Tim. 2, 5). Cel ce în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine, chip de rob luând, asemenea oamenilor făcându-se şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om, s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se…” (Filipeni 2,6-8).
“Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul său l-a dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În Evanghelia de la Ioan se reliefează mai cu osebire firea dumnezească a lui Iisus, când ne spune, că “(Dumnezeu)-Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi şi am văzut mărirea lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). La rândul lor, Evangheliile sinoptice pun în evidenţă mai mult firea omenească, arătând în mod suficient şi firea dumnezească a lui Iisus. “S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod, împăratul” (Matei 2, 1). Păstorilor, care noaptea făceau de strajă turmelor lor, îngerul le-a zis: …”În oraşul lui David, astăzi vouă s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul şi acesta este semnul ce vă dau: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2, 11-12).
Prin actul întrupării Fiului lui Dumnezeu, s-a revărsat în lume graţia divină. Prin aceasta se motivează stilul de viaţă şi de simţire creştină, prezent în ortodoxie, care îl leagă pe credincios cu cerul, căci prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, cerurile s-au pogorât la noi, pe pământ.4 Pentru noi, ortodoxia este trăire în corpul viu al Bisericii, cu Tradiţia Creştină, care nu este doar un reziduu de amintiri şi datini, scoase din ritmul viu al vremii. Tradiţia creştină este însăşi Biserica, mereu activă şi creatoare, sub puterea Duhului Sfânt.5 Prin întrupare, Dumnezeu Cuvântul, Cel ce era mai presus de timp, s-a făcut contemporan omenirii de acum două mii de ani. Dacă fizic, noi cei de astăzi nu putem fi contemporani cu Hristos, cu darul Duhului Sfânt însă, la praznicul Crăciunului, şi de această dată, Hristos devine contemporan cu creştinii cucernici.
Existenţa lucrurilor din lumea exterioară se sesizează cu ajutorul celor cinci simţuri. Existenţa noastră proprie o afirmă simţul interior, conştiinţa de sine. Creştinul evlavios îl percepe pe Dumnezeu şi influenţa lui asupra fiinţei umane, prin simţul religios. Cu ajutorul simţului religios, creştinul intră în legătură vie cu Dumnezeu, îi simte prezenţa, ca fiindu-i aproape. Pentru cei care nu au acest simţ, Dumnezeu nu există, după cum nu există lumina şi frumuseţile naturii pentru cel orb, armonia acordurilor muzicale pentru cel surd şi parfumul din floare pentru cel lipsit de miros.
La Crăciun, împreună cu Biserica, creştinul cu credinţă trăieşte aievea naşterea lui Hristos, în ieslea sufletului său, când se cântă: “Hristos se naşte (acum, nu în trecut), măriţi-l, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l, Hristos, pe pământ, înălţaţi-vă” (Catavasie). La acelaşi prezent îl laudă Biserica pe Iisus şi la Hvalite: “Astăzi se naşte Hristos în Vitleem din Fecioara, astăzi cel fără de început se începe şi Cuvântul se întrupează, puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veseleşte, magii daruri aduc, păstorii minunea vestesc…”. În aceeaşi ambianţă de contemporaneitate grăieşte condacul praznicului: “Fecioara astăzi pe cel prea înfiinţat naşte şi pământul peşteră celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii îl măresc, iară magii cu steaua călătoresc…”. Tot la fel afirmă şi condacul înainte-prăznuirii: “Fecioara şi Stăpâna, acum vine ca pe Cuvântul cel veşnic şi nepovestit să-l nască în peşteră, lumea auzind aceasta, saltă, măreşte cu îngerii şi cu păstorii…”
În aceeaşi contemporaneitate sacră îl plasează pe creştinul evlavios şi sublimele noastre colinde. “Astăzi s-a născut / Cel făr-de-început / Aşa cum au spus proorocii”. Şi iarăşi: “Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos…”. “Că astăzi Curata / Preanevinovata / Fecioara Maria / Naşte pe Mesia…”. Cum să nu tresalţi, în clipele de aleasă trăire, când colindul grăieşte pentru propria ta persoană: “Pe Fiul cel din vecie / mi l-a trimis Tatăl mie, / să se nască / şi să crească, / să ne mântuiască”.
După plecarea magilor în ţara lor, au început silniciile împotriva nou-născutului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe care aveau să-l urască până la moarte. Cu durere a consemnat poetul nelegiuirea venită de la duşmanii credinţei în Dumnezeu: “Urască-L cei fărădelege! / Ce-i pasă Lui de ura lor? / El a venit s-aducă pacea / şi înfrăţirea tuturor!” (Al. Vlahuţă).
În şirul marilor valori ale lumii, indubitabil, religia ocupă poziţie fruntaşă. Scepticii zilelor noastre s-au întrebat asupra durabilităţii credinţei creştine şi implicit asupra Bisericii creştine, despre care Domnul Hristos ne-a încredinţat, că nici porţile iadului n-o vor birui (Matei 16, 18). Asemenea adversari ştiu, că religia poate să decadă, dacă ar sărăci-o de măduva credinţei. Şi-au îndreptat atacul şi asupra faptului întrupării Fiului lui Dumnezeu. Scopul lor este de a răpi sau cel puţin de a clătina credinţa în caracterul supranatural al întrupării lui Dumnezeu-Fiul, “Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară, şi s-a făcut om” (din Crez). Asemeni feştilelor ce pizmuiesc soarele, recii necredincioşi nu pot să se împace cu ideea că “Dumnezeu s-a deşertat în lume şi prin aceasta lumea s-a îndumnezeit”.6 Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să-l mântuiască pe om şi să-l împace pe om cu Dumnezeu.
Lumea zilelor noastre – mai mult decât orice – se doreşte după pace – pacea sufletului – pe care nu o găseşte alt-undeva, decât sub jugul lui Hristos. La praznicul Crăciunului, creştinii cucernici sărbătoresc cu pietate întruparea Fiului lui Dumnezeu şi împreună cu oastea cerească slăvesc şi cântă: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bună învoire” (Luca 2, 14).

NOTE
1 Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 179-180.
2 Svetlov P., Învăţătura creştină în expunere apologetică, trad. de S. Bejan şi C. Tomescu, vol. I, Chişinău, 1935, p. 37-38.
3 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a III a, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1993, p. 96.
4 Savin I. G., Ce este ortodoxia?, în “Ortodoxia”, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 40.
5 Ibidem, p. 31-32.
6 Ibidem, p. 40.

Lasă un răspuns