Fericiţi făcătorii de pace…!

Cele nouă sentinţe, numite fericiri, cu care Mântuitorul Hristos şi-a început “Predica sa de pe munte”, exprimă tot atâtea izvoare indicate omenirii de peste veacuri, pentru dobândirea adevăratei fericiri. Cea de a şaptea fericire este aceasta: “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). A răsunat această sentinţă într-o ţară supusă imperiului roman, stăpânită de neînţelegeri, de vrajbă şi duşmănii. În acest imperiu, care cuprindea o bună parte din întinsul pământului cunoscut pe acea vreme, stăpânea imperturbabila deviză: Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război (= Si vis pacem, parra bellum). Această pace era izvorâtă din minte păgână, neluminată de Evanghelia lui Hristos. Ea se întemeia pe un drept al pumnului, al celui mai tare, pace care se cucerea prin jertfe de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti. Într-o astfel de lume, nu-şi găsea loc sentimentul de milă faţă de duşman, iubirea de oameni, de aproapele. Pentru interese egoiste, lumeşti, se încalcă şi dragostea de frate şi chiar faţă de părinte.
În perioada Renaşterii, gânditorul Machiavelli N. (1469-1527) afirma, că în politică dictează interesele şi forţa; în ea nu au ce căuta considerentele morale. Expresia de machiavelism – ce a rezultat -, exprimă lipsa de scrupule în alegerea mijloacelor necesare, pentru atingerea unui anumit scop. Pe aceeaşi bază se situează dictonul: Omul este lup faţă de alt om (= Homo homini lupus), afirmat de filozoful materialist englez T. Hobbs (1588-1679). După el, starea naturală a oamenilor, anterioară statului, era considerată a fi fost: războiul tuturor, împotriva tuturor (= bellum omnium, contra omnes).
Cu totul contrară interesului pentru pace era deviza: “a-l obosi pe zeul Marte”, adică a-i cere război (= fatigare Martem). După astfel de principiu se călăuzeau conducătorii lumii antice, cărora li se solicita să le ceară cu stăruinţă zeilor pacea corespunzătoare (= pacem deorum exposcere). Aşa se călăuzeau cei fără credinţă în Dumnezeu, recurgând la forţă, prin violenţă, spre a-şi impune dorinţele lor.
Apostolilor săi şi celor cu credinţă într-însul, Mântuitorul le-a grăit zicând: “Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă, nu cum dă lumea, v-o dau Eu” (Ioan 14, 27). Ca Fiu al lui Dumnezeu, Domnul Hristos a adus pe pământ pacea, căci “s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru toţi, precum s-a dovedit la timpul cuvenit”. După cuvântul aceluiaşi Ap. Pavel – Hristos este mijlocitor între Dumnezeu şi om “căci unul este Dumnezeu, unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi om, Cel ce s-a făcut om: Hristos Iisus” (I. Timotei 2, 5-6). Acelaşi Ap. le zice Evreilor: “V-aţi apropiat de Iisus, mijlocitorul noului legământ şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (Evrei 12, 24). Prin faptul mântuirii în Hristos, s-a surpat peretele din mijloc al vrajbei, al despărţiturii şi vrăjmăşiei (Efeseni 2, 14). Nu mai este deosebire între iudeu şi elin, fiu al lui Israil şi păgâni. Aceştia împreună sunt chemaţi să se bucure de pacea în Hristos Domnul. “Pentru aceasta a murit şi înviat Hristos, ca să aibă stăpânire peste morţi şi peste vii. Tu dar de ce judeci pe fratele tău? De ce te uiţi de sus la fratele tău?” (Romani 14, 9-10). “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, întru Hristos Iisus”. Toţi care prin baia botezului v-aţi împăcat cu Dumnezeu “sunteţi fiii lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26-28). Hristos este deci împăciuitor al omului cu Dumnezeu şi Domn al păcii.1
Făcătorii de pace se călăuzesc după principiul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, “Poruncă nouă vă dau vouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii către alţii” (Ioan 13, 34-35). Făcătorii de pace procedează cu blândeţe, săvârşind binele, care voiesc să pătrundă în suflete, căci bunătatea este desăvârşita manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, spre a-i face fericiţi. Făcătorii de pace se învrednicesc astfel, de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Mai mare recompensă şi fericire, decât mărirea de a se numi fii ai lui Dumnezeu nu pot dobândi, chiar dacă nu în înţeles propriu, ci recunoscuţi ca atare şi bucurându-se de drepturile Fiului adevărat al lui Dumnezeu. De această fericire nu vor avea parte cei călăuziţi de deviza: împarte şi stăpâneşte (= divide et impera), prin învrăjbire, certuri, războaie. Mărirea la care aceştia ajung aici pe pământ, ca răsplată efemeră, nu-i îndreptăţeşte şi la altă răsplată de la Dumnezeu, în ceruri.2
Ca un făcător de pace, Ap. Pavel a combătut partidele care s-au ivit la creştinii din Corint: un partid al lui Pavel, altul al lui Apollo, altul al lui Chefa şi altul al lui Hristos. Le-a arătat Corintenilor răul dezbinărilor şi a făcut apel la pace. Cât despre apostoli, le-a spus că sunt doar slujitori – “ajutoare de muncă” ale lui Dumnezeu – şi pentru ei nu trebuie să se dezbine între-olaltă. “Oare s-a împărţit Hristos?…Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu sălăsluieşte întru voi? Dacă strică unul templul lui Dumnezeu, strica-l-va Dumnezeu pe el” (I. Cor. 1, 13; 3, 9 şi 16-17).
Tot în Corint, pe la anul 96, au avut loc unele dezordini, fiind depuşi unii presbiteri demni, ceea ce a dus la starea de învrăjbire între creştini. Pentru restabilirea păcii şi a bunei înţelegeri, biserica Romei s-a adresat bisericii din Corint printr-o epistolă, în care – fără a face vreo mustrare – dă doar o sfătuire frăţească pentru restabilirea unităţii, specificând chiar să nu se supere pentru aceasta. Teologii rom.-cat. au folosit această intervenţie în scopul susţinerii pretinsului primat de jurisdicţie universală, pe care Clement Romanul, episcopul Romei, l-ar fi exercitat astfel încă din primul veac al Bisericii creştine. Este de menţionat că epistola către biserica din Corint a fost adresată de biserica Romei, nu de episcopul Clement în persoană. De fapt, din tonalitatea ce se desprinde din textul epistolei adresate – că a-şi da sfaturi reciproc este de folos – nu reiese pretinsul primat, ci doar interesul frăţesc al bisericii Romei pentru reinstaurarea păcii în biserica soră din Corint. Nu era imperios necesar ca un astfel de demers să fie întreprins de biserica Romei; tot aşa de bine putea fi făcut şi de o altă biserică, în scopul sublim al restabilirii păcii.3
Din timpurile străvechi, strămoşii noştri au cunoscut sentimentul de adevărată şi sinceră prietenie şi bună înţelegere. După Aurelian prin care s-au retras legiunile romane din Dacia, sub succesorul său, împăratul Tacit (275-276), creştinii s-au bucurat de pace deplină care a continuat şi sub următorii doi împăraţi, Prov (276-282) şi Carus (282-284).4 Istoria ne spune, că Tacit le-a întins mâna cu bunătate tuturor Geţilor, primindu-i prieteneşte (Omenes geticos populos in amicitiam recepit). S-a împlinit astfel sfatul creştinesc, de “a primi pe cineva în bună pace” (cum bona pace aliquem accipere).
Pe toţi cei care cu stăruinţă urmăresc îndemnul de instaurare a păcii pe pământ, Domnul Hristos îi numeşte fii ai lui Dumnezeu. Fiecărui creştin i se oferă şansa, ca făcător de pace fiind, în aria sa de viaţă şi activitate, să se învrednicească de nemăsurata fericire, de a fi numit fiu al lui Dumnezeu.

1. Cabasila N., Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 164-165.
2. Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, Cernăuţi, 1925, p. 203.
3. Popovici E., Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, cartea I-a, ed. a II-a, Bucureşti, 1925, p. 290 şi 293.
4. Ibidem, p. 240.

Lasă un răspuns