Domnul Hristos, lumina lumii

Ucenicilor lui Ioan Botezătorul, trimişi la Iisus să întrebe de este el, „Cel ce va să vie sau să aşteptăm pe altul”? le-a răspuns Iisus: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi ce aţi auzit: orbii văd, ologii umblă, leproşii se curăţesc, surzi aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 7, 20 şi 22). Toate acestea le-a săvârşit Iisus din neţărmuita sa dragoste faţă de oameni şi din mila lui faţă de suferinzi. Totodată acestea au fost dovezi concludente pentru adeverirea cuvântului său, că săvârşitorul lor este Fiul lui Dumnezeu. O astfel de dezvăluire a dumnezeirii lui Iisus a prijeluit-o vindecarea slăbănogului de 38 de ani de la lacul Betezda. Uimire a produs în rândurile mulţimii de oameni şi vindecarea de către Iisus a orbului din naştere, cu atât mai mult cu cât „din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii celui născut orb” (Ioan 9, 32). Negrăită furie au produs aceste minuni în rândurile fariseilor, pentru că ambele au fost săvârşite de Mântuitorul în zi de sâmbătă.
Ieşind Iisus din templu, împreună cu ucenicii săi, la o margine de drum, au dat de un orb din naştere care şedea şi cerşea milă de la trecători. Ştiind că suferinţa este plata păcatului, ucenicii l-au întrebat pe Iisus, zicându-i: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Nici acesta şi nici părinţii lui n-au păcătuit – le-a răspuns Iisus. S-a născut orb ca să arate printr-însul lucrurile lui Dumnezeu. Ca şi la Ioan 8, 12 a grăit şi de această dată Iisus: „Câtă vreme sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (Ioan 9, 5). A făcut tină din pământ şi a uns cu ea ochii orbului, trimiţându-l să se spele la lacul Siloamului. Făcând aceasta, cel ce fusese orb s-a întors văzând. Mirare adâncă i-a cuprins pe cei ce-l ştiau pe acesta că fusese orb şi au aşteptat cu nerăbdare confirmarea, că este el, precum şi modul în care şi-a dobândit vederea. Acesta a fost dus apoi la farisei, cărora – la solicitare – le-a spus deasemeni cum şi-a dobândit vederea prin Iisus, pe care el l-a socotit a fi prooroc. Fariseii însă susţineau că Iisus este un om păcătos, pentru că a săvârşit vindecarea în zi de sâmbătă şi deci nu păzeşte legea. Pentru mai bună lămurire, au fost chemaţi părinţii celui ce fusese orb, care au confirmat că este copilul lor. Cât despre modul în care şi-a dobândit vederea, au lăsat să spună el, căci este în vârstă şi în stare a spune cele ce s-au întâmplat cu el. La a doua solicitare a fariseilor, cel ce fusese orb a refuzat să repete cele ce le-a spus mai înainte. Poate vreţi şi voi să vă faceţi ucenici ai lui Iisus- le-a zis acesta. De îndată, fariseii l-au dat afară din sinagogă pe cel ce fusese orb, care – în drumul său – l-a întâlnit pe Iisus. Întrebat fiind, dacă crede în Fiul omului – adică în cel ce vorbea cu el – acesta a mărturisit: „Cred, Doamne, şi s-a închinat lui”. Fariseii nu ştiau despre Iisus de unde este. În schimb, cei fără vederi au ajuns să vadă, iar cei cu vederi să orbească (Ioan 9, 38-39), nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi cu inima să priceapă…” (Matei 13, 15), cf. Isaia 6, 9-10.
Necredincioşii s-au simţit a fi în faţa unei minuni evidente, pe care n-au voit să o recunoască şi să o accepte, recurgând la batjocură şi desconsideraţiune. Şi-au închis ochii, ca nu cumva văzând, să se simtă a fi constrânşi să recunoască adevărul. Zadarnic i-au cerut fariseii celui ce fusese orb să-l desconsidere pe Iisus. În sinea lui, acesta avea convingerea, că dacă Iisus n-ar fi fost de la Dumnezeu, n-ar fi putut să-i dea vederea. Odată cu lumina ochilor trupeşti, dobândită prin Iisus, cel ce fusese orb din naştere a ajuns şi la lumina cunoştinţei sufleteşti, recunoscând că Iisus a venit de la Dumnezeu şi deci este Fiul lui Dumnezeu. Pe unii ca acesta îi fericeşte Iisus prin cuvintele „că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi şi n-au văzut şi să audă cele ce auziţi voi şi n-au auzit” (Matei 13, 17).
Evangheliştii sinoptici prezintă alte vindecări de orbi, săvârşite de Domnul Hristos. În drumul spre Ierusalim, Iisus împreună cu ucenicii şi urmat de mulţimea pelerinilor, în apropiere de Ierihon, au văzut un orb care stătea la margine de drum şi cerşea. Auzind din mulţime că Iisus din Nazaret trece pe acolo şi ştiind despre vindecările minumate pe care le-a săvârşit, se ţine – pe cât îi era cu putinţă – în urma lui, cu duioşie adresându-i-se zicând: „Iisuse, fiule al lui David, fie-ţi milă de mine!” (Luca 18, 38). Cu tot protestul celor ce socoteau că îl supără şi îl deranjează pe Iisus, orbul cu atât mai mult stăruie în a i se adresa în rugămintea sa. Mântuitorul a pus la încercare tăria credinţei acestui om în suferinţă. Cerând să-i fie adus aproape, l-a întrebat ce voieşte să-i facă, la care orbul – cu umilinţă – i-a zis: „Doamne, să văd! Deschide ochii – i-a zis Iisus – credinţa ta te-a mântuit. Şi deschizându-şi ochii a mers după Iisus, preamărind pe Dumnezeu, împreună cu tot poporul, pentru dumnezeiasca putere de a reda lumina ochilor, pentru dragostea şi bunătatea de a vindeca boalele şi suferinţele din popor. Cel ce îşi pierduse vederea în circumstanţe nefericite, ştia despre Iisus, că este fiul lui David. Reprimindu-şi vederea, cu simţământul de adâncă recunoştinţă, a admirat chipul binefăcătorului său – „frumos ca nimeni altul între oamneni” (Psalm 45, 3) – căutând să şi-l întipărească în suflet.
Vindecat în mod minunat, cel ce fusese orb nu se întoarce de îndată la casa sa, spre a duce celor ai săi îmbucurătoarea veste a redobândirii vederii. Împreună cu admiratorii entuziaşti, porneşte şi el spre Ierusalim unde Iisus avea să intre în mod solemn, aclamat de popor: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9). Este drept însă, că la câteva zile de la primirea lui Iisus cu osanale, acelaşi popor avea să se lepede de El şi în nesocotită orbire să ceară răstignirea lui pe lemnul crucii. În ceasul de groază, cu nemărginită durere va fi grăit Iisus către cei fărădelege: „Cu ce v-am supărat pe voi? Mai înainte de mine cine v-a izbăvit pe voi din necaz? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Şi acum pentru ce îmi răsplătiţi mie cu cele rele în loc de bune? În loc de mană mi-aţi adus fiere, cu oţet m-aţi adăpat şi în loc de a mă iubi, pe cruce m-aţi pironit.
Chema-voi neamurile mele şi acelea mă vor preamări, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt” (Stihiră din slujba Sfintelor Patimi).
După credinţa lor, i-a vindecat Iisus pe cei doi orbi din Ierihon, deschizându-le ochii lor şi le-a poruncit cu asprime: „vedeţi, nimeni să nu ştie” (Matei 9, 30). Cu toate acestea ei n-au fost în stare să păstreze această taină. Ei au socotit că din modestie le-ar fi cerut lor Iisus aceasta. Pătrunşi de un adânc sentiment de recunoştinţă, ei n-au lăsat să rămână necunoscută lucrarea lui Dumnezeu şi au răspândit-o în tot ţinutul acela.
Fiind în templu, împreună cu norodul care a venit la el să-l înveţe, a grăit Iisus despre sine, zicând: „Eu sunt lumina lumii; cel ce vine după mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). La fântâna din Sihar, Iisus a scos sufletul femeii samaritene din întuneric la lumină, din adâncimea neştiinţei, la lumina cunoştinţei. Odată cu vindecarea orbirii trupeşti, a alungat Iisus şi negura îndoielii din suflete şi a oferit modalităţi de soluţionare a problemelor grele şi încurcate ale vieţii. Nesecat este izvorul său de învăţătură, care permite desluşirea adevărului etern. În rugăciunea sa, pentru sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, a grăit Iisus: „Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Aşa cum soarele luminează şi încălzeşte întreaga fire, tot aşa lumina lui Dumnezeu luminează tuturor, la toate categoriile de oameni, aşa încât tot cel ce-l urmează pe Hristos să nu umble în întuneric, ci să se bucure de lumina vieţii.