Discuţiune despre întâietate între apostoli

Despre împărăţia cerurilor a grăit cu glas profetic Ioan Botezătorul, celor ce au venit la el în deşertul Iudeii. Cu îndemnul: „pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) şi-a început Iisus activitatea sa mesianică pe pământ.
După schimbarea Sa la faţă, mergând la Capernaum, i-a întrebat Iisus pe ucenicii săi, despre ce au vorbit între ei pe cale. Ei însă nu i-au răspuns, căci „se priciseră unul cu altul” (adică se certară) care dintre ei este mai mare în împărăţia cerurilor (Marcu 9, 34). Această împărăţie o socoteau a fi asemeni împărăţiilor de pe pământ, ei fiind obsedaţi de gândul de a-şi asigura din timp un loc cât mai de frunte, la scaune cât mai înainte.
La rândul lor, ucenicii l-au întrebat pe Iisus: „Cine este mai mare în împărăţia cerurilor?” A luat atunci Iisus un copil pe care l-a aşezat în mijlocul lor şi apoi luându-l în braţe, le-a grăit: „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 1–3). Simion Metafrastul, scriitor bisericesc din sec. al X-lea, spune că acest copil a fost Ignatie, care ulterior a devenit discipol al apostolului Ioan. Ajuns apoi episcop al Antiohiei, pentru credinţa sa, în anul 107 a fost martirizat. Bbiserica îl sărbătoreşte în fiecare an, în ziua de 20 decembrie, ca sf. Ignatie Teoforul, cu înţelesul de a fi fost purtat în braţe de Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Apostolii Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, prezenţi împreună cu Simon-Petru în grupul de trei la învierea fiicei lui Iair şi la schimbarea la faţă a lui Iisus, cu gânduri la locuri de frunte în împărăţia cerurilor, n-au îndrăznit să-i ceară direct lui Iisus, astfel de favoruri. I-au cerut însă mamei lor, ca ea să mijlocească astfel de cerere către Iisus. Salomi, mama fiilor lui Zevedei, femeie evlavioasă, demnă de toată consideraţiunea, prin cererea ei – de fapt – viza mai puţin înălţarea fiilor săi, dar mai cu osebire, dorea să le asigure legătura lor pe vecie cu Mesia – Hristos, căruia şi ea i-a închinat întreaga sa viaţă. Venind la Iisus, împreună cu cei doi fii ai săi, i s-a închinat şi i-a cerut ca unul dintre fii să stea de-a dreapta, iar celălalt de-a stânga Sa, întru împărăţia Sa. Întorcându-se spre Iacob şi Ioan, le-a zis Iisus: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi oare să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez?” Prin acestea, Iisus înţelegea paharul patimilor şi botezul sângelui Său pe cruce. La acestea, cei doi apostoli au dat răspuns afirmativ, acceptat de Iisus, care ştia ce aveau să pătimească amândoi. Pentru credinţa în Hristos, Iacob avea să fie ucis cu sabia de către Irod Agripa, iar Ioan – în îndelungimea sa de zile – avea să sufere chinuri, fiind închis şi bătut cu nuiele (Fapte 12, 1–2 şi 5, 40). În a sa scriere polemică, De praescriptione haereticorum, Tertulian (160–222), mare scriitor bisericesc, spune că ap. Ioan a fost aruncat într-un vas cu ulei fierbinte (Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei, vol. III, Cernăuţi, 1933, p. 587). Mai apoi a fost exilat în ostrovul Patmos, părtaş fiind la suferinţe şi la răbdare care sunt pentru cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus (Apoc. 1, 9).
Cu toate acestea, le-a zis Iisus: „a şedea de-a dreapta şi de-a stânga mea, nu este al meu să dau, ci se va da acelora cărora s-a pregătit de către Tatăl meu” (Matei 20, 23). Auzind acestea, ceilalţi apostoli s-au supărat pe Iacob şi Ioan, că au cugetat în sinea lor să ajungă a fi mai mari peste colegii lor de apostolie. Spre a le spulbera aceste gânduri sinistre şi spre ai linişti, Iisus le-a arătat că în împărăţia Sa lucrurile nu se vor desfăşura ca în împărăţia acestei lumi. Domnii pământului îi stăpânesc pe supuşii lor cu putere; au asupra lor chiar şi dreptul de viaţă şi de moarte (jus de tergo vitaque). Între voi nu va fi aşa: „care între voi va vrea să fie întâiul să fie sluga voastră, după cum şi Fiul omului n-a venit ca să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea sufletul său preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 22, 27–28). Lămurirea dată de Iisus – în parte – fiilor lui Zevedei, precum şi tuturor apostolilor, se bucură de claritate şi este suficientă.
Cu toate că la Cina cea de taină, apostolului Ioan i s-a îngăduit să-şi plece capul pe pieptul Mântuitorului (Ioan 21, 20) şi iarăşi numai apostolii: Petru, Iacob şi Ioan au fost luaţi cu sine de Iisus în Ghetsimani, nici în ultimele clipe dinaintea patimilor, Iisus n-a oferit locuri de întâietate în împărăţia sa. În Evanghelia de la Luca, se arată că după ce apostolii s-au întrebat unul pe altul asupra celui ce-l va vinde pe Iisus, „s-a iscat între ei o pricire: cine dintre ei se pare că e mai mare?” Iisus i-a lămurit prin cuvinte asemănătoare celor de la Matei 20, 25. „Eu în mijlocul vostru sunt ca unul care slujeşte. Voi sunteţi acei care aţi stăruit cu mine în ispitele mele şi Eu vă dau vouă la mână împărăţia, precum mi-a dat-o mie Tatăl meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea, întru împărăţia mea şi să şedeţi în jeţuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil (Luca 22, 27–30). Iată deci atitudinea Mântuitorului faţă de toţi apostolii, fără prerogative privind pe unul sau pe altul, dar toţi cu aceleaşi drepturi, în deplină egalitate, în împărăţia cerurilor.
După mărturisirea de credinţă, făcută de ap. Petru în numele tuturor apostolilor, li s-a părut unora că numai lui i-ar fi dat Iisus puterea şi unele drepturi, exprimate prin cuvintele: „Orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19). Puţin după aceea, Iisus a dat tuturor celor doisprezece apostoli, aceeaşi putere atribuită prin cuvintele de la Matei 18, 18.
Ieşind de la Cina cea de taină, cu toţii au cântat laude şi s-au dus la Muntele Măslinilor. Adresându-se apostolilor, Iisus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi vă veţi sminti întru mine…” luând cuvântul, ap. Petru a zis: „Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Adevăr grăiesc ţie – i-a răspuns Iisus – că în noaptea aceasta, mai nainte de cântatul cocosului, de trei ori te vei lepăda de mine” (Matei 26, 30–34).
În consecinţă, i-a mai adăugat Iisus lui Petru: „… Simone, iată Satana v-a cerut pe voi, să vă cearnă ca pe grâu. Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22, 31–32). Nu este aci vorba de vreo supremaţie a apostolului Petru asupra celorlalţi apostoli. În contrast cu cele afirmate şi făgăduite de apostolul Petru, el era cel mai vizat a fi ajutat, spre a nu cădea în ispită. În concordanţă cu spiritul de umanitate şi de dragoste faţă de aproapele, era legiuit să i se pretindă apostolului Petru să nu se gândească doar la sine, ci şi la confraţii săi de apostolie, tentaţi a cădea în aceeaşi ispită. Iată de ce, nici acest context nu este în sprijinul pretinsului primat de jurisdicţie al apostolului Petru, pe care i l-ar fi atribuit Iisus.
După învierea Sa din morţi, arătându-se Iisus încă o dată ucenicilor la Marea Tiberiadei, între altele, i s-a adresat apostolului Petru cu întreita întrebare dacă îl iubeşte, spre a-l reintregra în slujba apostoliei, din care căzuse, prin întreită lepădare. A mărturisit atunci, ap. Petru că îl iubeşte pe Iisus. Drept urmare, i-a răspuns Iisus: „Paşte mieluşeii mei,… paşte oile mele!” (Ioan 21, 15–17). Şi aceasta a fost interpretată stângist şi tendenţios de către unii, ca o prerogativă atribuită numai apostolului Petru, căruia i s-ar fi dat de către Iisus un primat de jurisdicţie.
Tradiţia Bisericii creştine ne arată că ap. Petru nici n-a exercitat şi nici nu şi-a atribuit un primat de jurisdicţie. Nici ceilalţi apostoli nu i-au recunoscut apostolului Petru un astfel de primat. Însuşi ap. Petru a spus, că faţă de ceilalţi păstori sau presbiteri ai turmei lui Dumnezeu este împreună păstor şi împreună presbiter (I. Petru 5, 1).
La rândul său, ap. Pavel, ultimul intrat în rândul apostolilor, a spus despre sine: „Eu socotesc că întru nimic n-am rămas mai prejos decât cei mai de frunte apostoli” (II. Cor. 11, 5). Mai mult decât aceasta, acelaşi apostol a spus: „Când Chefa (adică ap. Petru) a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare” (Galateni 2, 11).
În consecinţă, fără tăgadă afirmăm, că Hristos n-a atribuit prerogative nici unuia dintre apostoli, deci nici apostolul Petru nu i-a oferit primat de jurisdicţie. Ca urmare, nici unul dintre episcopi, urmaşi de drept ai apostolilor, nu-şi poate revendica primat de juristicţie în Biserica lui Hristos. În Biserica drept-măritoare, stăpâneşte învăţătura ca episcopilor, fără deosebire, li s-a dat acelaşi dar al Sfântului Duh, oferit de Mântuitorul, prin sfinţii apostoli, bisericeşte fiind egali între ei.