Cugetare creştinească la începutul de an 2001

Este un adevăr recunoscut chiar şi de învăţaţi adepţi la curente contrare, că orice fiinţă tinde spre starea de mulţumire, precum şi faptul, că scopul omului este fericirea spre care el tinde. O primă grupă de oameni îşi caută fericirea în diferite bunuri materiale, pământeşti şi relative. Cei din această grupă etică, chiar dacă îşi caută fericirea în bunuri spirituale, nu depăşesc exigenţa lor mărginită; caută izvorul fericirii în propria lor natură de om.
A doua grupă, religios-morală, caută fericirea deasupra domeniului existenţei mărginite; se ridică spre exigenţa absolută, spre Dumnezeu. Caracterul absolut al lui Dumnezeu este conceput fără margini, în spaţiu, supratemporal şi independent; nu este dependent de nimic, pretutindinea prezent, veşnic şi atotputernic. Caracterul absolut al lui Dumnezeu este cuprins în numele ebraic, Iehova, din Vechiul Testament, al lui Dumnezeu: “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşire 3, 14). El “Alfa şi Omega… cel ce este, cel ce era şi cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1, 8) este izvorul existenţei şi al adevăratei fericiri (Andrutos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Siviu, 1930, p. 58).
Cei din grupa religios-morală caută condiţiile de reflectare şi de primire a luminii Aceluia, care este lumina şi viaţa noastră. “Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat către noi, că pe Fiul său… l-a trimis în lume, ca prin el viaţă să avem”. “În el avem viaţă – a zis Ap. Pavel în Areopag – în el ne mişcăm şi suntem, precum au spus şi unii dintre poeţii voştri” (Fapte 17, 28). Prin însăşi originea sufletului său, omul zidit fiind după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Sirah 17, 3), cu toată fiinţa sa, tinde spre Dumnezeu, ca o scânteie care tinde spre cer.
Concepţia creştinismului, despre scopul omului, este exprimată cu claritate, de Fer. Augustin, prin cuvintele: “Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor nostrum, donec requiescat in Te! (= Ne-ai făcut spre Tine, Doamne, şi neliniştită – adică nefericită – este inima noastră, până când se va odihni în Tine!) (Confesiuni, cartea I, cap. 1). Noi tindem cu dragoste spre Dumnezeu şi numai în măsura în care realizăm această tendinţă, ajungem să fim fericiţi. Fericirea omului este condiţionată de perfecţiunea lui internă, dovedită prin dragostea faţă de Dumnezeu şi prin slujirea lui Dumnezeu de către om.
Simţul religios nealterat presupune ideea adevărată despre religiune şi despre pronia cerească, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume şi – implicit – faţă de om, coroana creaţiunii sale. Dacă religiunea este legătura omului cu Dumnezeu, prin rugăciune omul tinde să intre în legătură vie cu Dumnezeu. “Domnul este aproape de toţi cei ce îl cheamă, de toţi cei ce-l strigă, din toată inima. El plineşte voile celor ce se tem de El, aude strigătul lor şi-i mântuieşte. Domnul păzeşte pe toţi cei ce-l iubesc…” (Psalm 146, 18-20).
Prin pronia sa, Dumnezeu păstrează creaţiunea sa. Pe fiecare om îl îndreaptă spre scopul destinat al său, prin susţinerea binelui şi împiedicarea răului, transformând în bine consecinţele răului şi prin altele necunoscute şi neînţelese de noi oamenii. Domnul Hristos a mărturisit despre această activitate providenţială, prin cuvintele: “Tatăl meu până acum lucrează, şi eu lucrez” (Ioan 5, 17), Dumnezeu fiind izvorul şi sprijinitorul a toată existenţa.
În mod invizibil, Dumnezeu asistă în lume, cu putere de viaţă şi lumină. A asistat Dumnezeu în lume, chiar şi atunci când marele întuneric al răului a învăluit lumea (Svetlov P., Învăţătura creştină în expunere apologetică, trad. de Bejan S. şi Tomescu C., vol. I, Chişinău, 1935, p. 544). Dumnezeu, mai presus de spaţiu, este pretutindinea prezent. El cel veşnic, afară de timp, este prezent în toate momentele timpului. După cum arborele de pe malul fluviului coexistă cu apele, fără să curgă cu ele, tot aşa şi veşnicia coexistă cu momentele succesive ale timpului.
În desfăşurarea timpului, toate se schimbă şi curg (panta rei – a afirmat Heraclit); singur Dumnezeu nu e supus schimbării. Dumnezeu nu are o istorie a vreunei dezvoltări sau a unui progres al său. După cuvântul psalmistului: “Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se vor sfârşi” (Psalm 102, 28). Dumnezeu este principiul devenirii şi al schimbării din lumea mărginită; Dumnezeu însă rămâne întotdeauna acelaşi. Dacă Dumnezeu se arată ca favorabil, faţă de cel bun şi ca nefavorabil faţă de cel rău, acestea nu se referă la Dumnezeu, ci la om. Omul se prezintă în respectivele stări faţă de Divinitate şi – ca urmare – el este vrednic de iubire, respectiv de dezaprobare. La fel stau lucrurile şi cu lumina, care este mereu aceeaşi, dar cu efecte diferite, după cum ochiul este sănătos sau bolnav. Dumnezeu rămâne acelaşi în hotărârile şi făgăduinţele sale. Nu se împlinesc proorociile exprimate condiţionat, datorită comportării incorecte a oamenilor, dar nu din voia lui Dumnezeu. La Dumnezeu au fost prevăzute toate stările de lucruri, ce aveau să se desfăşoare în viaţa oamnilor.
Deplin cunoscător al sufletului omenesc, Domnul Hristos a sesizat, că la temelia tuturor aspiraţiilor şi al sârguinţelor omeneşti stă dorinţa tainică după condiţiile de mulţumire cât mai deplină, adică după fericire. Aceasta l-a determinat pe Iisus să-şi arate recunoştinţa faţă de mulţimile care l-au urmat pe Muntele fericirilor şi să le satisfacă năzuinţa lor tainică după fericire. Reţeta oferită de Iisus este cuprinsă în cele nouă sentinţe, numite fericiri, pe care Biserica le pune la inima credincioşilor la fiecare Sf. Liturghie. De împlinirea recomandărilor făcute prin aceste sentinţe depinde fericirea în veacul de acum şi în cele ce va să vină. Hristos le-a dorit fericire tuturor celor cu credinţă într-Însul şi împlinitori ai îndemnurilor Evangheliei sale. La sfârşit de an 2000, care va să încheie veacul al XX-lea şi mileniul al II-lea al erei creştine, pare-se că lumea se întreabă – mai mult decât în anii precedenţi – ce îi va fi hărăzit la finele acestui mileniu şi la trecerea în mileniul al III-lea. A fost prea frecvent repetată întrebarea emisă de scriitorul francez, Malraux (n. 1901), de pe poziţie de necredinţă, dacă mileniul al III-lea va fi al credinţei în Dumnezeu sau nu va fi deloc. Spre a da un răspuns cât mai plauzibil, ne vine în sprijin istoria ca dascălul competent al vieţii (= historia est magister vitae). Cunoaşterea trecutului înlesneşte analiza prezentului şi apoi desprinderea liniilor diriguitoare pentru viitor.
Din sondajele de opinii, făcute în ţara noastră, a reieşit că Biserica şi Armata se bucură de cele mai favorabile aprecieri.
Pe plan internaţional s-a realizat un sondaj, în 60 de ţări, care a avut ca scop şi constatarea importanţei pe care Divinitatea o are în viaţa de familie a naţiunilor. Calculul s-a făcut pe o scară de la 1 la 10, între “deloc important” şi “foarte important”. Pe baza opiniilor exprimate, naţiunile: română cu 8,9 şi americană cu 8,5, s-au situat în frunte. Reiese deci, că pentru Români, rolul divinităţii, în viaţa de toate zilele, este foarte important (ziarul “Adevărul”, din 29-XII-1999, p. 15).
Este de netăgăduit, că în condiţiile de lipsuri şi grele încercări ale veacului care se va încheia la finele anului 2000, creştinii bine credincioşi din ţara noastră şi-au găsit cea mai bună linişte sufletească, în ambianţa serviciilor divine, din locaşurile de închinare.
S-a remarcat afluenţa mereu crescândă a pelerinilor la zilele de hram ale aşezămintelor monahale. De la mii şi zeci de mii, s-a depăşit şi suta de mii de pelerini la unele mănăstiri.
Păşirea în astfel de condiţii, în primul an al celui de al treilea mileniu de la naşterea lui Hristos, ne îndreptăţeşte să fim optimişti. În anii zbuciumaţi ai istoriei, Dumnezeu a vegheat asupra Bisericii sale şi a ajutat-o să învingă marile furtuni ce i-au stat în cale. Cu putere s-a străduit comunismul ateu să-l scoată pe Dumnezeu din viaţa poporului, fără a-şi fi atins scopul propus. Cu tâlc s-a pus întrebarea, dacă nu-şi vor putea realiza acest obiectiv, în mileniul următor. Diavolii alungaţi din cei îndrăciţi, nu renunţă la silinţele lor împotriva împărăţiei lui Dumnezeu; ei sunt gata să încerce din nou, cu forţe sporite, acelaşi obiectiv. Pentru cei ce au trăit în anii comunismului, întunericul ateu le-a fost o lecţie suficientă, spre a se feri de a-l retrăi, ca să nu fie rătăcirea de a doua mai rea decât prima.
La miezonoptica de la cumpăna dintre ani, protopopul zonei de sud a judeţului Alba, le făcea păstoriţilor săi urarea tradiţională, desprinsă din acea zonă: pace-n lume, mană-n câmp şi sănătate. Se cuvine, ca la început de an, să-l rugăm pe Părintele luminilor, de la care vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit (Iacob 1, 17), să verse din harul său asupra obştei binecredincioşilor săi ca “să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Lasă un răspuns