După înmulţirea pâinilor şi săturarea minunată a mulţimii de cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, Iisus le-a cerut apostolilor să se urce în corabie, astfel ca, străbătând Marea Tiberiadei, să se ducă la Capernaum. În faptul serii, Iisus s-a dus apoi în munte, ca să se roage. În timpul nopţii, datorită vântului turbat ce se iscase, marea se agitase şi apostolii n-au mai reuşit să ţină corabia îndreptată spre Capernaum. Obosiţi de lupta cu valurile şi ameninţaţi de a le fi înghiţită corabia, în culmea disperării, pe la straja a patra din noapte (adică între orele 3 şi 6), Iisus apare, umblând pe mare ca pe uscat. Apostolii au crezut că e o nălucă, prin care li s-ar vesti moartea. Fiindu-i milă de ei, Iisus li s-a adresat, grăind: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mat. 14, 27). Vroind să se convingă, că Iisus este cel ce venea spre el, apostolul Petru i-a cerut să-i poruncească să meargă la El pe mare. Chemat de Iisus, ap. Petru a coborât din corabie şi – privind spre Iisus – a păşit pe apă, dar abătându-şi privirea asupra valurilor agitate, credinţa i-a slăbit şi a început să se cufunde. Pe dată, i-a cerut ajutorul lui Iisus: „Doamne, ajută-mă!” Aplecându-se degrabă asupra lui cu mâna sa salvatoare, i-a grăit Iisus cu blândeţe: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mat. 14, 30-31). Iisus i-a făcut lui Petru acest reproş, pentru că după cunoştinţa dobândită, se cuvenea să aibă încredere, că atâta vreme, cât Iisus este cu ei, în stare este să-i ajute, să-i ferească de primejdii şi să nu li se întâmple nici un rău. Îndoiala, izvorâtă din puţina credinţă, într-o clipită, l-a adus pe apostol în stare de pericol.
Evanghelistul Matei spune, că Iisus împreună cu Ap. Petru, s-au urcat apoi în corabie; vântul a contenit şi marea s-a liniştit. La rândul său, evang. Ioan ne spune, că voind să-l ducă pe Iisus în corabie, la ţărmul Galileii, pe dată a atins Iisus acest ţărm, fără ajutorul nimănui. Este şi aceasta o minune a lui Iisus, care şi-a oferit ajutorul celor ce au avut trebuinţă de el; Iisus însă n-a recurs la ajutorul omenesc. În tot acest complex de fapte, Iisus a arătat că este Mântuitorul, căruia apostolii i s-au închinat, zicând: „cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”! (Mat. 14, 33) (Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, vol. II, Cernăuţi, 1927, p. 470).
În repetate rânduri a oferit Iisus ascultătorilor care l-au urmat, exemple de nebiruită putere a credinţei. Dacă pe valuri Ap. Petru a început să se scufunde datorită puţinei sale credinţe, la coborârea de pe Tabor, le-a spus Iisus apostolilor, că pentru necredinţa lor n-au putut să scoată demonul din lunaticul care rău pătimea. Cu acest prilej s-au desprins de pe buzele lui Iisus proverbialele cuvinte privitoare la imensa putere a credinţei: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo şi se va muta, şi nimic nu vă va fi vouă cu neputinţă” (Mat. 17, 20).
În Evanghelia de la Marcu, pericopa umblării lui Iisus pe mare nu conţine şi episodul umblării pe apă a Ap. Petru, cu reproşul ce i l-a adresat Iisus. Marcu, învăţăcel al Ap. Petru, s-a silit ca în Evanghelie să redea cât mai fidel informaţiile auzite din gura acestui Apostol. Eusebiu, episcop al Cesareei din Palestina, părintele Istoriei bisericeşti (+340), susţine despre Evang. Marcu, că s-a ferit de a-l prezenta cititorilor pe Ap. Petru într-o lumină puţin favorabilă (Gheorghiu V., Introducere în Sfintele cărţi ale T.N., Cernăuţi, 1929, p. 148). Pe temeiul cazului de mai sus, părerea lui Eusebiu este plauzibilă. Ce vom zice însă privitor la cazul în care Iisus l-a apostrofat pe Ap. Petru, cu cuvintele: „Înapoia mea, Satano…!” pentru atitudinea luată la vestirea patimilor şi a morţii Fiului Omului? (Marcu 8, 32-33). La fel este şi referitor la întreita lepădare de Iisus a Ap. Petru, înainte de a cânta cocoşul. Deşi nefavorabilă Ap. Petru, totuşi – asemeni evang. Matei şi Luca – şi evang. Marcu (14, 66-72), relatează această pericopă.
Este demn de remarcat, că scopul bine determinat al Evangheliei de la Marcu, scrisă în limba greacă, pentru creştinii din Roma, buni cunoscători şi ai acestei limbi, a fost de a-i convinge, că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Gheorghiu V., Introducere în Sfintele cărţi ale T.N., p. 162).
Asemeni apostolilor, care au chinuit în corabie pe mare, cu vântul împotrivă, tot aşa au obosit vâslind, fără să se descurajeze, şi corăbierii – conducători ai Bisericii. În decursul timpurilor, Biserica lui Hristos a avut să lupte cu valurile potrivnice ale adversarilor săi şi ale curentelor contrare credinţei creştine, care puteau face mare rău Bisericii. Precum a intervenit Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe mare, când primejdia a fost mai ameninţătoare, tot aşa intervine Dumnezeu, spre a nu se descuraja inima corăbierilor Bisericii. Nimic nu dă mai multă putere ca şi încrederea internă, inspirată de Mântuitorul, în momentul în care totul pare a fi pierdut. În astfel de momente a intervenit Dumnezeu în viaţa Bisericii spre a alunga frica şi pesimismul din suflete, întărind elanul care dă noi puteri de biruinţă. Apostolilor, le-a adresat Fiul Omului îndemnul: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” Apostolilor şi Bisericii sale le-a oferit sprijinul său, prin pronia cerească: „Iată, Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Mat. 28, 20). Asemeni corabiei lui Noe, afară de Biserică nu este viaţă şi mântuire (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 285). Extra Ecclesiam nulla salus, şi de asemeni: Cel ce are Biserica de mamă, îl are pe Dumnezeu ca Tată, căci, Habere non potest Deum patrem, qui Ecclesiam non habet matrem – a afirmat Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258).
Făcând uz de libertatea evanghelică, creştinii primelor veacuri şi-au permis treptat să se servească de icoane. Începutul s-a făcut cu icoanele simbolice, dintre care: crucea, ca simbol al mântuirii; viţa, mielul, păstorul, ca simboale ale lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu; corabia ca simbol al Bisericii.
În iconografia noastră bisericească pe sticlă, din vechile biserici de sat, precum şi din interioarele bogat îmbodobite ale vechilor case ţărăneşti, talentaţii noştri zugravi au ştiut să respecte cu stricteţe simbolismul reprezentărilor din icoane.
Din aceste considerente, demnă de descifrare este splendida icoană pe sticlă din Arpaşul de Sus, cu tema „Sfânta Treime (Troiţa)”. Datată din 1859 şi lucrată de Savu Moga, ea a fost păstrată în colecţia C. Brăiloiu din Bucureşti.
În registrul inferior prezintă corabia cu credincioşi pe valuri, având stindard cu cruce, despre care – deasupra ei – este scris cu litere chirilice: „Prin această corabie se închipuieşte catoliceasca (adică soborniceasca sau universala) Biserică a lui Hristos”. De o parte a corabiei este reprezentat sf. ierarh Nicolae (participant la sinodul ecumenic de la Niceea, îndreptător credinţei, faţă de arianism). De cealaltă parte este Părintele Fotie (patriarhul ecumenic al Constantinopolului, aprig apărător al dreptei credinţe, faţă de abaterile de credinţă ale apusenilor). În registrul superior, Sf. Treime este reprezentată prin cei trei îngeri, la stejarul Mamvre, ospătaţi fiind de Avraam şi Sara. Sf. Treime exprimă o binecuvântare, adresată Bisericii şi ierarhilor săi: arhierei, învăţători, liturghisitori şi conducători. Sf. Treime este ocrotitoarea Bisericii pe marea învolburată a acestei vieţi (Irimie C. şi Focşa M., Icoane pe sticlă, ed. Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 35 şi planşele 147-149). Cu referire la această mare, prin irmosul de la slujba înmormântării i se adresează lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cererea de izbăvire, prin cuvintele: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând, strig către tine, scoate din stricăciune, viaţa mea, mult milostive”.