La Sf. Maria Mare s-au împlinit 290 de ani de la tragica moarte a lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei.
În 1688, moartea neaşteptată a domnitorului Şerban Cantacuzino şi neputinţa ca tronul să-i revină fiului său minor, i-a uşurat într-o considerabilă măsură urcarea la tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Brâncoveanu. Cu puţin timp înaintea morţii sale, chiar Şerban Cantacuzino îl socotea pe Constantin Brâncoveanu a fi cel mai indicat ca să-i moştenească tronul.
Marea boierime i s-a adresat lui Constantin Brâncoveanu cu rugămintea să accepte a fi domnitor. Între altele, Brâncoveanu a spus: „Dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn, în vremi de acestea turburate, înconjurate de oşti şi de vrăjmaşi… Dacă pohtiţi toţi, mi-e voia şi mie”. ( Columbeanu S., Valentin Radu, Constantin Brâncoveanu şi epoca sa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 21). Confirmat fiind apoi ca domnitor de către sultan, în acele condiţii potrivnice, în treburile statului, Brâncoveanu a fost ajutat de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.
La instalarea ca domn a lui Brâncoveanu, se anunţau nori ameninţători asupra statului muntean. Turcia cu graniţa de-a lungul Dunării, iar Austria prezentă la nord, în Transilvania, îşi făceau simţite interesele expansioniste, care se ciocneau deasupra teritoriului Ţării Româneşti. Spre a alunga primejdia, era necesar a face rost de toate resursele dibace ale diplomaţiei. Nu puteau fi neglijate nici interesele Poloniei şi trebuia asigurată liniştea din partea statului moldovean. În ale lor „Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti” V. Cândea, D. C. Giurescu şi M. Maliţa, p. 168-169, arată că în partea din urmă a sec. al XVII-lea şi în partea de început a următorului secol, „cancelaria domnească a Tării Româneşti a desfăşurat cea mai intensă activitate diplomatica din întreaga Europă de sud-est”. În câteva încăperi ale Curţii Vechi, un număr de slujbaşi, sub conducerea stolnicului C. Cantacuzino, începeau să descifreze, cu ajutorul rapoartelor primite din: Viena, Moscova, Constantinopol, Ierusalim, Veneţia, Iaşi etc., sensul evoluţiei evenimentelor politice. O astfel de activitate diplomatică se impunea mai cu osebire, începând cu venirea pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Brâncoveanu.
Proaspăt domnitor, Brâncoveanu s-a declarat continuatorul politicii înaintaşului său. La 30 ianuarie 1689, el a semnat diploma imperială cu austriecii. Vienei îi trimitea informaţii despre mişcările de trupe otomane. A refuzat însă să se achite de cerinţa de asigurare cu provizii a trupelor imperiale austriece. În noiembrie 1689, trupe austriece au intrat în ţară, ocupând o serie de localităţi şi au impus grele condiţii Ţării Româneşti. Cu ajutorul tătarilor, austriecii au fost alungaţi peste munţi. În 1690, trupele muntene aliate cu cele otomane i-au înfrânt pe austrieci la Zărneşti. Cu armată sporită, austriecii i-au respins din Transilvania pe muntenii aliaţi cu otomanii.
Imperialii vienezi şi-au dat seama că Brâncoveanu este un adversar dificil de înfrânt şi au căutat să şi-l atragă de partea lor. Brâncoveanu însuşi a consimţit la îmbunătăţirea relaţiilor cu austriecii. În 1695, Brâncoveanu era declarat de către vienezi, principe al imperiului. Pentru posibil refugiu, Brâncoveanu a cumpărat moşii în Ardeal şi a realizat pe ele importante construcţii.
În 1705, răcindu-se relaţiile cu Austria, Brâncoveanu a început să strângă cât mai mult relaţiile cu Rusia. Ţara era înconjurată de duşmani puternici şi astfel pentru Brâncoveanu nu era posibilă o luptă cu armele. Singura cale ce îi mai rămânea, era o bună activitate diplomatică.
Domnitorul Brâncoveanu Constantin a fost apreciat ca unul dintre cei mai mari voievozi ai culturii. Dumnezeu a voit ca el să fie posesorul unei averi de răsunet, pentru care turcii l-au numit Altin-Bey, adică principele aurului. Din această bogăţie, cultura şi religia au dobândit mult, Brâncoveanu fiind un creştin evlavios şi iubitor de lumina cărţii. A dăruit mult spre a aduce la curtea sa cărturari vestiţi şi învăţaţi străini. Patriarhii din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim au fost atraşi de religiozitatea şi dărnicia domnului Brâncoveanu. Unul dintre oamenii de talent, adus în ţară de Brâncoveanu a fost Antim Ivireanu, georgian de origine, care se iscălea „Antim din Iviria”.
Constantin Brâncoveanu a sprijinit înfiinţarea de şcoli şi anume: şcoli mănăstireşti, numite şcoli de slovenie, şcoli episcopale şi şcoli domneşti, cea mai importantă fiind Academia de la Sf. Sava.
Tiparul a cunoscut o deosebită dezvoltare în timpul domniei lui Brâncoveanu. La loc de frunte au contribuit: stolnicul C. Cantacuzino, mitropolitul Antim şi episcopul Mitrofan al Buzăului. Au funcţionat cinci tipografii şi anume: la Buzău, la Râmnic, la Snagov, la Târgovişte şi la Bucureşti. În aceste tipografii au apărut cărţi în limba română şi nu numai. Despre dărnicia creştinească a lui C. Brâncoveanu, scria mitropolitul Antim, că a fost ca a unui „râu cu curgerile de aur, dintru care au curs aceste patru izvoare: ale Românilor, Elinilor, Arabilor şi ale Ivirilor tipare”. Marea majoritate a cărţilor tipărite au avut caracter religios. În afară de acestea au fost cărţi de literatură, istoriografice, ştiinţifice. Dintre acestea amintesc: Floarea darurilor, Pildele filozofice, Varlaam şi Ioasaf, Alexandria, Esopia, Manualul împotriva schimbării papistaşilor, Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă, Didahiile lui Antim Ivireanul. În timpul lui Brâncoveanu au fost scrise Cronica lui Radu Greceanu şi Anonimul brâncovenesc.
Tipărirea Bibliei de la Bucureşti, începută în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, a continuat şi în timpul domniei lui C. Brâncoveanu marcând progresele realizate în limba noastră scrisă. Ea a circulat atât în Ţara Românească, aşa cum şi în Moldova şi în Transilvania.
Tălmăcitorii Bibliei s-au silit să îmbrace cuvântul lui Dumnezeu într-un grai pe care să-l înţeleagă românii din orice ţară, „căci toţi Românii dintr-o fântână izvorăsc şi cură”, adica au aceeaşi obârşie. „Românii se înţeleg nu numai cei din Ţara Românească, ci şi cei din Ardeal, căci încă şi mai neaoşi sunt”.
Învăţământul, tiparul, cărţile religioase, de literatură, de istoriografie, au cunoscut o perioadă de evidentă dezvoltare, numită epoca brâncovenească. O evidentă dezvoltare a cunoscut şi arta, care prin amploarea şi diversitatea ei, s-a manifestat prin „ stilul brâncovenesc”.
În arhitectura bisericească a dominat stilul bizantin, cu influenţa elementelor renaşterii italiene târzii, cu coloane spiralate, cu capitole florale şi decoraţii sculpturale. Prin dărnicia sa, Brâncoveanu a ridicat multe biserici şi mănăstiri, în Ţara Românească şi în Transilvania. Dintre acestea, amintesc bisericile de la Potlogi, Mogoşoaia, Brâncoveni, Râmnicu-Sărat, Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti, bisericile din Ardeal, de la Făgăraş şi Ocna Sibiului. Cea mai importantă constucţie a fost biserica şi mănăstirea Hurez.
Ca monumente arhitecturale laice amintesc: adăugirile de la Curtea domnească din Bucureşti, Chindia curţii domneşti de la Târgovişte, palatele de la Potlogi şi Mogoşoaia. Acesta din urmă este în cel mai autentic stil brâncovenesc.
Cele mai valoroase construcţii bisericeşti, în stil brâncovenesc, au fost: biserica si mănăstirea Hurez, biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti şi mănăstirea Văcăreşti. În Ardeal, la Sâmbăta de Sus, a construit mănăstirea, cu lăcaşul de închinare, pe care mitropolitul Nicolae Bălan l-a salvat de la ruină. Noul său cititor, Î. P. S. mitropolit Antonie a adus această mănăstire la amploarea şi deosebita ei dezvoltare, din zilele noastre.
În preajma anului 1700, Constantin Vodă Brâncoveanu a simţit o adâncă amărăciune, din pricina căderii lui Atanasie şi a acelora din Ardeal care „au lunecat cu firea” şi nu au ştiut să-şi păzească „cinstea legii”, în care s-au născut. În timpul petrecut de Atanasie Anghel, la Bucureşti, pentru sfinţire, Brâncoveanu a înnoit vechea danie privitoare la ajutorul de şase mii de bani în fiecare an, şi satul Merişani, dăruit bisericii din Ardeal care se învăluia ca o corabie în mijlocul valurilor mării (Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a Românilor din Ardeal, în sec. al XVIII-lea, vol. I, Sibiu, 1920, p. 63-64).
La finele secolului al XVII-lea, văzând nestatornicia Turciei şi a Austriei, Brâncoveanu a căutat să afle cât mai multe lucruri despre Rusia, cu care să stabilească legături. Trimişii lui Brâncoveanu au dus scrisori cifrate, informându-i pe ruşi asupra stărilor de lucruri din Turcia. Brâncoveanu l-a felicitat pe ţar pentru biruinţa asupra Suediei. Ţarul Petru I s-a oferit să-i acorde azil domnului muntean, pentru cazul de invadare a turcilor. În 1709 s-a încheiat o coaliţie secretă între Rusia şi Ţara Românească.
În 1791, Brâncoveanu şi-a pregătit oştirea, spre a le veni în sprijin ruşilor. Aflând însă că turcii se îndreptau spre Dunăre, Brâncoveanu şi-a mutat tabăra la Târgovişte. După dezastrul de la Stănileşti al armatelor ruso-moldave, Brâncoveanu a fost socotit a fi vinovat. De fapt, Rusia nu era pregătită pentru acţiuni de amploare împotriva turcilor.
Bănuielile privitoare la acţiunile lui Brâncoveanu, treptat s-au confirmat şi astfel sultanul s-a decis să pună capăt domniei ce s-a dovedit a fi periculoasă pentru imperiu. În ziua de 15 august 1714 a fost executată sentinţa. La vârsta de 17 ani, fiul mai mic, Matei, a căzut sub securea călăului. După el au urmat ceilalţi trei fii ai lui Brâncoveanu: Radu, Ştefan şi Constantin, sub ochii adânc întristaţi ai tatălui lor, care a fost apoi executat şi el. Cu ei împreuna a fost executat şi stolnicul Ianache. Trupurile lor aruncate fiind în apele Mării de Marmara, au fost pescuite. După mulţi ani au fost aduse în Ţară, îngropate fiind în biserica fostei mănăstiri Sf. Gheorghe din Bucureşti.
Domnia de 25 de ani a lui Brâncoveanu a fost lungă, faţă de multele domnii care n-au depăşit patru ani. Cu remarcabil talent diplomatic, Constantin Vodă Brâncoveanu a reuşit să ducă o politică de echilibru, între marile puteri ale acelor vremi. După cum afirmă S. Columbeanu şi Radu Valentin, în op. cit., p. 95, sfârşitul năpraznic amplifică meritele, astfel încât omul Constantin Brâncoveanu a devenit filă de legendă.
Apreciind multele şi marile realizări pentru neam şi biserică, jertfa lor neprecupeţită, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1992, i-a trecut în rândul Sf. Martiri pe Constantin Vodă Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. În fiecare an, în 16 august, Biserica noastră ortodoxă face cinstită pomenirea lor.