În locaşurile de închinare din Biserica primară, pe temeiul libertăţii evanghelice, creştinii şi-au permis pentru început, icoane simbolice astfel: crucea, ca simbol al mîntuirii, viţa, mielul, păstorul, ca simboale ale lui Hristos, corabia, ca simbol al bisericii, porumbelul, ca simbol al Sf. Duh, ancora, ca simbol al speranţei creştine. Peştele era un simbol propriu al lui Hristos. Explicaţia provine din faptul că în limba greacă, cuvîntul Ihtis (-peşte) este format din literele cu care încep cuvintele în limba greacă: Iisus Hristos, fiu al lui Dumnezeu, mîntuitor. Aceste cuvinte exprimă credinţa în Hristos şi istoria ne spune, că creştinii se serveau de ele ca semn convenţional sau ca parolă între dînşii. Săpau literele iniţiale ale acestor cuvinte, spre a nu divulga credinţa lor celor necredincioşi şi neiniţiaţi. Împlineau astfel îndemnul dat de Mîntuitorul, în predica Sa de pe munte, cînd a zis ucenicilor Săi: „Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi
întorcîndu-se să vă sfîşie pe voi” (Matei 7, 6). Scrise aceste litere împreună, au ajuns la ideea de a-l simboliza pe Hristos prin obiectul exprimat de cuvîntul Ihtis, adică prin peşte.
O altă explicaţie dată faptului de a considera peştele ca simbol al lui Hristos este, că Dumnezeu, Tatăl cel bun, ne-a dăruit pe Hristos, Fiul Său. Părintele cel bun dă fiilor săi pîine şi nu piatră, peşte şi nu şarpe (Matei 7, 9-10). Hristos a mîntuit omenirea prin apa botezului, după ce a sfinţit apa prin botezul său în Iordan, iar apa este mediul de viaţă al peştelui.¹
Între icoanele istorice, apărute mai tîrziu, a fost icoana lui Iisus ca prunc, în braţele Maicii sale, precum şi primirea magilor, care i s-au închinat şi i-au adus daruri cu ampla lor semnificaţie:
Aur, pentru ca, înainte de binevestirea Evangheliei, să împlinească sfatul de a vinde averile pămînteşti, spre a agonisi apoi bunuri nepieritoare, cereşti;
Tămîie, pentru că slujbele religioase ale magilor (crai şi preoţi totodată) sînt pe sfîrşite şi în curînd va începe liturghia Mielului lui Dumnezeu, care se jertfeşte pentru păcatele lumii;
Smirnă, pentru îmbălsămat morţii, pentru că acest prunc nevinovat va muri în floarea vîrstei şi mama care acum se bucură, va avea nevoie de smirnă, spre a-i unge trupul lui.
Alte icoane istorice l-au reprezentat pe Hristos săvîrşind minuni.
N-au lipsit icoanele cu scene istorice din Vechiul Testament, între care menţionez: Avraam vrea să aducă jertfă pe fiul său Isaac, Melchisedec îl întampină pe Avraam cu pîine şi vin, Arătarea de la stejarul Mamvri. Urme despre acestea au rămas, mai ales în catacombe.²
Din secolul al IV-lea s-a apelat din plin la Sf. Scriptură, de unde s-au scos adevărate cicluri, care au constituit ceea ce se cheamă, paralelismul dintre Vechiul si Noul Testament.³
Tradiţia ne spune ca sf. evanghelist Luca a fost zugrav şi că a zugrăvit chipul lui Hristos. Despre Nicodim, fruntaş între evrei, din tagma fariseilor, care a venit noaptea la Iisus (Ioan 3, 1-2), se spune că ar fi sculptat chipul lui Iisus în lemn de cedru.⁴
Aceste informaţiuni nu se bucură de suportul deplin de autenticitate. S-a afirmat, că ar proveni dintr-un timp posterior, puse fiind pe seama unor personalităţi de seamă, contemporane cu Domnul Hristos. În mod neîntemeiat, s-a crezut, că ar proveni din timpul lui Iisus ar atesta chipul Său exterior, spre a completa astfel referatele Sf. Evanghelii.
Într-un psalm mesianic, limba profetului, asemeni cu pana unui meşteşugar al slovei, spune despre Messia: „Tu eşti frumos ca nimeni altul între oameni” (Psalm 45, 3). Dimpotrivă, proorocul Isaia, cu ochii săi duhovniceşti, l-a văzut pe Messia ca un „om al suferinţei”, care „ca o oaie spre înjunghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas, înaintea celui ce-l tunde” (Isaia 53, 3 şi 7). Imaginea aceasta se întregeste cu cele date de psalmistul în psalm 69, 21-22: „Ocara a zdrobit inima mea şi sînt bolnav de moarte…mîngîietori n-am găsit. Dimpotrivă, pus-au fiere în mîncarea mea şi ca să-mi astîmpăr setea, m-au adăpat cu oţet”. Acestea le confirmă cîntările mîngîietoare de la Prohodul Domnului din marea Vineri, la priveghere: „Nici chip ai avut, nici frumuseţe-n patimă, Cuvintele” (starea II, 34). Cel frumos cu chipul decît oamenii toţi, ca un om se vede mort şi fără de chip, cel ce firea toată a-nfrumuseţat” (starea I, 9). Cu jale a grăit Iosif din Arimatea atunci, cutremurîndu-se: „Ochii tăi cei dulci
ş-ale tale buze cum voi închide?” (starea II, 23). Plîngere preamare, a pornit Preacurata Fecioară, care cu sfîşietoare durere a exclamat: „Primăvară dulce, Fiul meu prea dulce, frumuseţea unde ţi-a apus?” (starea III, 17).
Pentru măreţia jertfei pe cruce, Dumnezeu L-a ridicat din morţi pe Domnul Hristos. S-a împlinit cuvîntul psalmistului care a zis: „căci Tu nu vei lăsa sufletul meu în împărăţia morţii nici nu vei îngadui ca sfîntul tău să vadă putreziciunea” (Psalm 16, 10). Ca o răsplată, cîştigată de Mîntuitorul pe seama firii Sale omenesti, împlinind voluntar lucrarea de mîntuire a lumii prin moartea pe cruce, „Dumnezeu L-a preaînălţat” (Filipeni 2, 9), cu mărire şi cu cinste L-a încununat.⁵ S-a împlinit asfel cererea Mîntuitorului din rugăciunea sa, dinainte de patimi: „Acum, la Tine însuţi ma preamăreşte, Tu, Părinte, cu slava pe care la Tine am avut-o mai înainte ca să fie lumea” (Ioan 17, 5). După făgăduinţa dată prin îngeri, la înălţarea sa la cer, Domnul Hristos are va să vină iarăsi, după cum a fost văzut ducîndu-se la cer (Faptele apost. 1, 11). Iisus a spus despre sine: ” Cine mă vede pe mine vede pe Cel ce m-a trimis pe mine” (Ioan 12, 45), căci după cuvîntul sf. apostol Pavel: „Fiul este strălucirea slavei şi icoana fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
Din timpuri străvechi ale creştinismului se vorbea despre icoana lui Hristos, nefăcută de mînă. Tradiţia spune, că această icoană a luat fiintă în drumul lui Iisus spre Golgota. Sub povara grea a crucii, faţa Domnului Iisus era plină de sudoare. O matroană pioasă, pe numele Veronica, i-a oferit o mahramă ca să-şi steargă faţa şi pe dată s-a întipărit chipul lui Iisus pe pînzătură. Împăturită fiind apoi în patru, s-au făcut patru, chipuri ale lui Hristos.⁶  În al său tablou, „Purtarea crucii”, Rubens redă acest moment de pe drumul Calvarului, din care se desprinde privirea plină de duioşie a lui Iisus,asupra norodului, cufundat în stricăciune şi fărădelegi. Femeilor din preajmă, care plîng, pare că le grăieşte cu amară durere: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeţi pe mine, ci vă plîngeţi pe voi şi copiii voştri…!” (Luca 23, 28).
Euseviu, episcopul Cesariei Palestinei, numit „părintele istoriei Bisericii (+340), a păstrat în a sa Istorie bisericescă o marturie, ce ar avea o mare valoare, dacă ar fi autentică. Este vorba despre o pretinsă corespondenţă, în limba siriană, între Domnul Hristos si Avgar, tetrarhul Edesei, din Mesopotamia. Epistola lui Avgar, către Iisus se află şi în „Doctrina apostolului Tadeu”, ce provine din sec. al III-lea sau al IV-lea, în care se spune, că Iisus i-ar fi răspuns verbal la epistola lui Avgar care îi scrisese lui Iisus, că este bolnav şi doctorii nu-l pot vindeca. Auzind de vindecările minunate ale lui Iisus, şi în credinţa că este Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu, şi-a pus nădejdea în el. Îl roagă pe Iisus să vină la el să-l vindece şi dacă vroieşte, chiar să rămînă în Edesa, spre a scăpa de urmăririle Iudeilor. Iisus i-ar fi răspuns, că nu-i poate împlini dorinţa, avînd de îndeplinit misiunea ce a primit-o de la Tatăl. Îi promite însă, că după ce se va întoarce la Tatăl, îi va trimite pe unul dintre ucenicii Săi, care-l va vindeca şi-l va conduce la fericire, pe el, împreună cu poporul său. Tradiţia, relatată tot de Euseviu, ne spune că mai tîrziu, apostolul Toma a trimis la Edesa pe Tadeu, unul din cei 70 de ucenici, care, în numele lui Iisus, l-a vindecat pe Avgar, care s-a încreştinat, împreună cu poporul Edesei.⁷  Se spune, de asemeni, că trimişii lui Avgar au dus cu ei la Edesa un portret al lui Iisus, care asemeni icoanei Veronicăi, n-a fost făcut de mînă omenească. Iisus ar fi dat solilor chipul Său întipărit în mod minunat pe o mahramă.⁸
Mult mai tarziu – spune istoricul Euseviu Popovici – s-a răspîndit în tot Apusul, o epistolă despre Iisus, adresată senatului roman de către Lentulus, considerat a fi predecesor al lui Pilat sau – după alţii – amic al acestuia. Odată cu frumoasa descriere a chipului lui Iisus, epistola reliefează tăria sufletescă şi deosebita bunătate a lui Iisus. Iată cum îl descrie pe Iisus:
„În acest timp s-a arătat un bărbat care trăieşte şi are putere mare. Numele lui: Iisus Hristos; oamenii îl numesc puternic profet, iară discipolii îl numesc Fiul lui Dumnezeu. Învie morţii şi vindecă pe cei bolnavi de toată neputinţa. Bărbatul este de statură înaltă, dar simetrică, aspectul feţei lui este serios şi plin de energie, încît cei ce-l privesc, pe deoparte îl iubesc, iar pe de alta se sfiesc.
Perii capului sunt de culoare roşiatică pînă la umeri, fără lustru şi drepţi iar de la urechi pînă la umeri creţi şi lucii, spînzurand şi de la umăr mai jos, şi despărţiţi intr-o parte şi într-alta după datina nazareilor. Fruntea netedă şi curată, faţa lui nepătată, înfrumuseţată de o rumeneală moderată. Privirea lui nobilă si graţioasă; nasul şi gura cu totul fără defecte. Barba lui deasă şi de culoarea perilor capului, asemenea despărţită; ochii lui albaştri şi foarte luminoşi. Cînd mustră este înfiorător iar cînd învaţă şi sfătuieşte atrăgător şi amabil. Graţia feţei lui este de o gravitate admirabilă. Nimenea nu l-a văzut niciodată rîzînd, plîngînd însă da. După statura cea lungă a corpului său, mîinile îi sunt drepte şi braţele frumoase. Grav şi majestos în cuvînt, scump însă la vorbire. La figură este cel mai frumos dintre oameni”. Acestă epistolă a lui Lentulus este întipărită în Ceaslovul mare de Rîmnic, p. 732-733, precum şi în cel de Neamţ, la sfîrşit.
Marii pictori ai epocii moderne au trudit, fiecare cu specificul său, năzuindu-se să redea sfinţenia, desăvîrşirea. „Fiţi sfinţi, căci sfînt sînt eu, Domnul Dumenezeul vostru!” (Levitic 19, 2) a grăit Domnul prin Moise, către toată obştea fiilor lui Israil.
Căutînd să stîrpească răutatea şi să sădească în suflete sentimente de dragoste neţărmuită care să-i cuprindă atăt pe prieteni cît şi pe dusmani, Hristos Le-a cerut celor ce-L ascultau: „Fiţi dar voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit” (Matei 5, 48). Spre a abate preocuparea exagerată pentru trup, cu cerinţele lui, a pus înaintea a lor săi imaginea crinilor cîmpului, cu prea frumoasele şi înveşmîntatele lor flori, pe care Dumnezeu le îmbodobeşte, cum nici Solomon, în toată măreţia lui n-a reuşit ca aceştia. Ca să pună pe prim-plan grija pentru suflet, mai presus decît cea pentru trup, în aceiaşi predică de pe munte, a îndemnat cu stăruinţă, zicînd: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 28-33)
În genere, chipul lui Iisus este reprezentat ca fiind de statură înaltă, puţin aplecat, faţa ovală, lungăreaţă, părul lung, în vîrf creţ, barba scurtă, fruntea înaltă, ochii frumoşi, nasul şi gura potrivite, părul despărţit de la mijlocul frunţii, barba despărţită în furculiţă. Cu o astfel de înfăţisare a lui Hristos concordă şi chipul lui, descris în epistola lui Lentulus.⁹
Lumea creştină, supl. la România liberă, a redat în paginile sale reproduceri de icoane celebre din Orientul dreptcredincios, în care se recunoaste osîrdia celor ce cu pietate au pictat, adorîndu-L pe Dumnezeu. Între acestea, în Lumea creştină din 19 mai 1990, a fost reprodus chipul lui Hristos, după icoana pe lemn, realizată de Ioan Zugravul din Răşinari, între anii 1720-1730, după fotografia trimisă de subsemnatul.
Daca – după cuvîntul psalmistului – Messia a fost „frumos ca nimeni altul între oameni” adevărata frumuseţe preţuită de Domnul Hristos
n-a fost frumuseţea trupească, trecătoare, pe care, la momente funebre, omul astfel o deplînge: „Plîng, plîng si mă tînguiesc, cînd văd în mormînturi zăcînd frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu”. Adevărata frumuseţe, cea netrecătoare, cultivată de sfînta Biserică, este frumuseţea morală, rod al virtuţilor creştine care îmbodobesc cărările desăvîrşirii şi ale sfinţeniei.