Cei prigoniți pentru dreptate

În lume sunt mulţi cei care uneltesc pentru nedreptate, în scopul instaurării răutăţii pe pământ. Cu aceştia trebuie să lupte făclierii iubirii de oameni, ai bunătăţii şi ai dreptăţii. Lupta ce trebuie dusă însă este dificilă, pentru că nici slujitorii răului şi ai nedreptăţii nu stau cu mâinile în sân; ba din contra, îşi apără cu străşnicie nelegiuirile şi nedreptățile lor, pentru care aşteaptă să fie aprobaţi şi chiar admirați de către oameni. Este bine cunoscută toată succesiunea suferinţelor pe care cei bine intenţionaţi le-au avut de suportat din partea slujitorilor nedreptăţii. Este puţin lucru a-i întoarce celui rău obrazul stâng, pe care l-a lovit, cu cel drept, pe care cel rău nu stă la târguială să-l lovească fără nici o reţinere. Unde sunt adevăraţii luptători, care vieţuind în sânul societăţii, să fie în stare a se împotrivi egoismului, mândriei şi dorului după stăpânire? T.V. ne arată pe proorocii “văzători” (I Samuil 9, 9), care au lucrat cu tragere de inimă, pentru poporul evreu, oferindu-şi toată tăria lor morală. Un întreg capitol 11 din Epistola către Evrei ne arată credinţa cu care au muncit pentru Dumnezeu şi poporul său, pentru care s-au dovedit a fi cutezători şi încrezători în răsplata pe care, până în sfârşit Dumnezeu le-a dat-o lor. “Credinţa şi roadele ei, dovedite ca pilda drepţilor T.V.”, aşa este exprimat sintetic conţinutul acestui capitol. “Prin credinţă au biruit împăraţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau, s-au făcut tari în război, au întors taberile vrăjmașilor în fugă.

Prin ei , unele femei și-au luat pe morții lor înviați. Unii au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare.

Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost hierăstruiți (exemplu proorocul Isaia), au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți.

Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului.

Ci toți aceștia care pentru credința lor au fost de pomenire, n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea” (Evrei 11, 33-40).

Iisus știa despre ucenicii Săi, pe care i-a ales, rânduindu-i apoi pentru reformarea societății omenești după dreptate, că vor avea să rabde persecuții pentru această societate superioară, ai cărei membri și ei sunt, și care se numește împărăția cerurilor. Adevăratul fiul al împărăției este cel chemat să lucreze la renașterea lumii, luptând pentru instaurarea dreptății și pentru binele general. În lume necazuri veți avea – le-a zis Iisus apostolilor Săi – dar îndrăzniți, că Eu am biruit lumea.

“Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului, în inima pământului, trei zile și trei nopți” (Matei 12, 40). În predica sa de pe munte, Iisus i-a fericit pe cei prigoniți pentru dreptate: “Fericiți sunt cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). În această a opta fericire, prin dreptate se înțelege adevărata credință în Dumnezeu. Aici, Mântuitorul îi fericește pe cei ce au suferit prigoniri pentru adevărata credință în Dumnezeu.

Îndelung a fost șirul mucenicilor care a răbdat chinuiri și suferințe, și neînfricați au mers la moarte, pentru statornicia lor în credință. Istoria universală a Bisericii prezintă suferințele creștinilor din primele trei veacuri, din partea stăpânitorilor atei ai Imperiului Roman.

În cadrul celor zece persecuții mari, până la Edictul de libertate de la Milan (313), a murit mulțime mare de creștini. Sângele vărsat de mucenici a fost sămânță de noi creștini, adică “semen est sanguis christianorum”, a afirmat Tertulian în Apologeticum, Tertulian însuși a trecul la religia creștină, mișcat fiind de statornicia în credință a creștinilor.

Din această perioadă a primelor trei veacuri, au rămas memorabile cuvinte proverbiale la aclamarea împăratului: “Universi exercitus conclamatione Imperator appelatur”, adică: Armata imperiului care cuprindea aproapte toată lumea cunoscută pe atunci, îl proclama împărat.

La rândul lor, creștinii care mergeau să moară pentru credința în Hristor, exclamau: “Ave Caesar, imperator, moriturii te salutant!”, adică: Să fii salutat, Cezar, împărat, cei care merg la moarte îți adresează salutări!

În 1714, așa avea să moară evlaviosul domn al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, împreună cu patru băieți ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Cu ei împreună, a murit atunci și sfetnicul Ianache, pentru credința în Hristos.

În războiul dus de turci cu grecii, din anii 1921 și 1922, turcii i-au ucis în masă pe binecredincioșii de naționalitate greacă.

Mare a fost numărul martirilor care și-au jertfit viața în Rusia sovietică, din partea guvernanților ruși, atei. Au murit episcopi, preoți, binecredincioși ortodocși de rând, care au fost aruncați în închisori, exilați în Siberia, torturați și executați de necredincioșii atei.

Prigonirea pentru dreptate a fost pentru creștini parte a moștenirii lor iudaice, găsită în a doua jumătate a cărții lui Isaia, că martirajul va fi răsplătit cu nemurirea. În afara Palestinei, iudeii desconsiderați de stăpânirea romană, au fost persecutați și executați în masă. Și creștinii au acceptat suferința pe nedrept, sporită de exemplul lui Iisus, cf. Marcu 13, 7 și urm. din partea evreilor și a romanilor, în speranța că se vor mântui și a lor va fi împărăția cerurilor, promisă de Domnul Hristos.

 

Lasă un răspuns