Bunuri pământeşti şi avuţii duhovniceşti

Fiinţă alcătuită din trup şi suflet, omul, coroana creaţiunii, se situează la mijloc, în raport cu lumile fizică şi spirituală. Dumnezeu i-a format omului trupul din ţărână şi i-a dat sufletul prin însuflare dumnezeiască. Ca urmare, este firesc ca – pe de o parte – omul să fie în legătură cu pământul, iar – pe de alta – în legătură cu lumea spirituală, cu Dumnezeu. Despre oamenii ataşaţi cu deosebire de cele pământeşti, fără a se ridica la o viaţă superioară, se spune că sunt oameni trupeşti. Despre aceştia Ap. Iuda Tadeu, zice că umili, potrivit poftelor lor, după nelegiuiri; sunt oameni fireşti care nu au duhul (v. 19). Oamenii neduhovniceşti nu primesc adevărul Duhului lui Dumnezeu, căci pentru ei sunt nebunie şi nu pot să-l înţeleagă. În schimb, cei care duc o viaţă superioară, luminaţi fiind de Duhul lui Dumnezeu, sunt oameni duhovniceşti. Aceştia primesc adevărurile Duhului lui Dumnezeu căci le înţeleg şi pe toate le judecă duhovniceşte, spune Sf. Ap. Pavel (I. Cor. II, 14-15).
Nu-i poate fi indiferent omului, pe a cui parte îşi statorniceşte inima: pe partea bunurilor pământeşti sau pe partea bunurilor cereşti. În care dintre aceste două situaţii va putea omul găsească adevărata fericire? Aşa după cum ochiul sănătos luminează trupul şi răspândeşte lumină în tot jurul său, tot aşa inima omului care functionează bine, îi vine omului într-ajutor şi îl face să simtă ce şi unde este adevărata fericire. Mulţumirea trecătoare, oferită de bunurile pământeşti, prin iubirea şi legarea de ele, nu este şi nu poate fi adevărata fericire. Inima curată îl ajută pe om să simtă, că adevărata şi netrecătoarea fericire se ajunge vieţuind în conformitate cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa de aici de pe pământ a principiilor de adevăr, bine şi frumos.
Un compromis nu poate avea loc, adică nu poate fi împăcată deopotrivă iubirea faţă de Dumnezeu cu iubirea faţă de bunurile pământeşti. “Nimeni nu poate să slujească la doi domni…lui Dumnezeu şi lui mamona” (adică tezaurului de avuţii pământeşti) “sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Matei 6,24).
Nu poate fi neglijată grija firească pentru cele trupeşti, căci trupul este sălaşul sufletului. Nu poate fi legitimată însă grija exagerată pentru trup, neglijând sufletul cu îndatoririle duhovniceşti pentru el. Dreapta ierarhizare a valorilor impune o corectă apreciere a ponderii ce se cuvine atât trupului cât şi sufletului. Ce pot să constituie pentru trup bogăţiile pământeşti, pe care “moliile şi rugina le strică, furii le sapă şi le fură” (Matei 6,20), faţă de valorile nestricăcioase şi nepieritoare în ceruri, pentru suflet?
Vorbindu-le apostolilor şi totodată pentru toţi cei ce aveau să-l urmeze, Domnul Hristos a arătat, că se cade a acorda precădere pentru suflet, pentru viaţa viitoare, faţă de grija pentru viaţa prezentă, pentru trup. Cel ce vrea să-şi salveze viaţa de acum, poate să o realizeze, dar aceasta numai renunţând la viaţa de dincolo de mormânt. La rândul său, cel ce îşi sacrifică viaţa de aici pentru Hristos Domnul, cu certitudine, acela va dobândi viaţa de dincolo de mormânt. “Ce va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb, pentru sufletul său?” (Matei 16, 25-26). Oricât de multe şi mari ar fi bogăţiile pe care omul le-ar agonisi în această lume, în scurt timp le va lăsa şi din ele nimic nu va putea duce cu sine dincolo de mormânt. Chiar
dacă – per absurdum – ar reuşi să ducă din acestea, de nici un folos nu i-ar fi, căci în lumea duhurilor banul pământului nu umblă şi acolo tot atâta valorează şi bobul de aur ca şi bulgărele de tărână. Aducerea aminte de viaţa pământească, petrecută în desfătări, oferite de comorile materiale agonisite sieşi, fără a se înavuţi pentru Dumnezeu (Luca 12, 21), nu-i va aduce mângâiere sufletului dincolo de mormânt. Dimpotrivă, îi va cauza grele remuşcări, că în schimbul desfătărilor efemere de aici, n-a căutat bucuria vieţii netrecătoare în Domnul.
Din paginile Sf. Scripturi se desprind cazuri remarcabile prin care se pune în evidenţă valoarea de nepreţuit a sufletului omenesc, în comparaţie cu bogăţiile materiale ale acestei lumi.
În ţinutul Gherghesenilor, Domnul Hristos a vindecat un om care avea duh necurat. De fapt, o legiune de demoni pusese stăpânire pe sufletul lui. Cu puterea lui Iisus, omul a fost slobozit din cătuşele demonilor, care ieşind dintr-însul, au intrat în turma de porci ce păştea pe malul înalt al mării. Pe dată, turma – ca la două mii de porci – s-a repezit în mare şi s-a înecat. Iisus a dorit atunci ca Gherghesenii să aprecieze la justa valoare salvarea de suflet omenesc. Aceştia însă, legaţi strâns de cele inferioare, au pus valoarea turmei de porci mai presus decât valoarea unui suflet omenesc şi i-au cerut lui Iisus să iasă din hotarele lor. Cel din care ieşise demonii a rămas între ai săi, ca o mărturie vie, de cât bine i-a făcut Dumnezeu.
Iată acum şi modul în care a fost evaluat sufletul Sfântului Ioan Botezătorul, la tragicul său sfârşit. La ospăţul dat de ziua naşterii lui Irod, fiica Irodiadei a dansat şi jocul ei a fost pe placul lui Irod şi al tuturor ce şedeau cu el la masă. Irod s-a legat cu jurământ că-i va da tot ce va cere, până la jumătate din împărăţia sa (Marcu 6, 23). La sfatul mamei sale, fata a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Pentru mama sa capul lui Ioan nu valora mai mult decât jumătate din teritoriul domniei lui Irod. Cu părere de rău, dar pentru jurământ şi pentru comeseni, Irod i-a împlinit dorinţa. Jurisprudenţa arată, că Irod ar fi putut să refuze împlinirea acestei cereri, dacă ar fi declarat că, pentru el sufletul lui Ioan Botezătorul preţuieşte mai mult decât jumătate din împărăţia sa. Cu inima lui stricată însă Irod n-a ştiut să facă o astfel de declaraţie, spre a refuza împlinirea cererii exprimate. Ar fi evidenţiat astfel inestimabila valoare a sufletului Sf. Ioan, despre care Iisus a spus, că “nu s-a sculat dintre cei născuţi din femei (unul) mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11).
Preocupaţi peste măsură de satisfacerea plăcerilor pământeşti, mai mult decât a bucuriilor duhovniceşti, mulţi au supraestimat valoarea bunurilor materiale, apreciindu-le ca pe un elixir al unei vieţi îndelungate. Clasică rămâne pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina în aşa măsură, că a fost necesar să-si mărească hambarele. Şi-a zis apoi luişi: “Suflete, ai multe bunătăţi, puse spre mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te; Etica materialistă ne arată, că după acelaşi îndemn se călăuzesc şi “Epicuri de grege porci” (= porcii din turma lui Epicur), care mai adaugă la acestea, spunând, că după moarte nu mai este nici o dorinţă (Edite, bibite, post mortem nulla voluptas!). Bogatului din Evanghelie i s-a mai spus: “Nebune! întru această noapte, cere-vor de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi (pământeşti), iar pentru Dumnezeu nu se înavuţeşte” (Luca 12, 16-21).
În convorbirea cu tânărul bogat, Mântuitorul a lăsat soluţiune şi pentru bogaţi, spre a putea moşteni viaţa de veci: Vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer…” (Matei 19, 21). După auzul acestor cuvinte, tânărul s-a întristat, căci avea averi multe de care se simţea strâns legat şi cu neputinţă de a se despărţi de ele, căci – după cuvântul lui Iisus – “unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21).
Pentru salvarea vieţii de aici, dar şi a celei de dincolo de mormânt printr-o corectă ierarhizare a valorilor, Iisus a lăsat la libera apreciere îndemnul său grăind: “Căutaţi mai întâi împărăţia (lui Dumnezeu) şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 16, 23).

Lasă un răspuns