Arhiva lunii octombrie 2005

Sarea pământului şi lumina lumii sunt apostolii Domnului Hristos

Cu câtă sublimitate a exprimat Mântuitorul adevărul învăţăturii Sale morale menite a reforma lumea din stricăciunea pe care i-a dorit-o cel rău, în curgerea vremurilor.
1. După căderea în păcat, lumea a ajuns a fi sub influenţa diavolului. Vreme de mai mult sau de mai puţin timp, lumea şi-a pierdut din calitatea sa. Este ştiută însuşirea sării de a fi un conservant, spre a feri lucrurile de pericolul stricăciunii. Se întreabă Iisus zicându-şi: dacă sarea se va strica atunci cu ce se va săra?
Dintru începuturi, în cadrul activităţii Sale mesianice, si-a ales Iisus doisprezece apostoli, pe care i-a pregătit spre a-i fi colaboratori devotaţi. I-a trimis pe ei la propovăduire, spre a fi continuatori în misiunea în ogorul împărăţiei cerurilor, întemeiată de Domnul Hristos, pentru mântuirea omenirii. Sarea este conservant al mâncărurilor şi contribuie spre a da gust mâncării. Voi sunteţi sarea pământului şi vouă vi s-a încredinţat rolul de a feri omenirea de stricăciune şi putreziciune. Dacă însă sarea se va strica, atunci ea nu va mai fi bună pentru nimic şi se va lăsa să fie călcată în picioare.
Se ştie că sarea se scoate din pământ sub forma ei curată sau şi amestecată cu pământ. Se poate obţine sare şi prin evaporarea apei mării sau din saline, de la ocnele de sare. Aceasta însă nu are calitatea sării, extrasă direct din pământ.
Prin contactul cu lumea coruptă şi unii apostoli şi-au alterat calitatea de sare curată. Astfel, ei îşi vor fi pierdut rostul de a fi sarea trebuitoare pentru a curăţi şi a păstra lumea în forma ei curată. Ei înşişi pot ajunge astfel a fi de dispreţuit lumii.
După ce Iisus a săturat mulţimea de cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, în sinagoga din Capernaum, le-a vorbit Iisus Iudeilor nu despre mâncarea cea pieritoare, ci despre mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică. Între altele, Iudeii au cârtit împotriva lui Iisus, pentru că zisese: „Eu sunt pâinea ce s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 41).
Mulţi dintre ucenicii lui Iisus ziceau: grea este această vorbă! Cine poate să o asculte? „Aceasta vă sminteşte? Sunt unii dintre voi care nu cred” – a zis Iisus. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Lui s-au dat înapoi şi nu mai umblau cu El.
Deci a întrebat Iisus pe cei doisprezece: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” Răspuns-a Simon Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii cele veşnice. Şi noi nu am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6, 60 – 69).
Cu ţara lor în vecinătatea Mării Mediterane, fenicienii obţineau sarea prin evaporarea apei din Mediterana. În schinb, evreii aveau sare din Dealul Sării, de pe o suprafaţă de 4000 ha, în colţul de S-V al Mării Moarte. Acest fapt este asociat cu cazul soţiei lui Lot, căreia la refugiul din Sodoma, i s-a cerut să nu se uite înapoi. Călcând această credinţă, soţia lui Lot s-a prefăcut întru-un stâlp de sare (Facere 19, 26).
În scrisoarea sa către Coloseni, Sf. Ap. Pavel grăind despre sarea cu care se dregea mâncarea, le zice Colosenilor: „Vorbirea voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă…” (Col. 4, 6).
La popoarele orientale, sarea era folosită şi ca simbol al fidelităţii şi a permanenţei la ratificarea înţelegerilor. În jertfele cerealiere (Lev. 2, 13), era folosită ca şi conservant, prefigurând natura eternă a „legământului sării”, existent între Dumnezeu şi poporul său Israel (Num. 18, 19). (Dicţionar biblic, Ed. cartea creştină, Oradea, 1995, p. 1155).
2. În condiţiile în care lumea nu are cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu, este firesc a spune că lumea este rea. Într-o astfel de stare de lucruri, Mântuitorul a căutat să promoveze luminători, care să atragă atenţia oamenilor spre a dori să se îndrepteze. Despre aceştia a grăit Iisus: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mat. 5, 14).
Soarele, cu razele sale luminează şi încălzeşte, dar nu în mod continuu. După ziua ori cât de însorită şi încălzită, vine noaptea, timp în care nu ne mai bucurăm de lumina şi căldura soarelui. În schimb, apostolii pot să le vorbească oamenilor despre faptele bune. Prin vorbe, oamenii pot fi mişcaţi spre săvârşirea faptelor bune. Săvârşirea faptelor bune de către apostoli însă poate fi determinantă pentru oameni.
Dacă cetăţile se construiesc pe culmi de dealuri şi în genere pe înălţimi, ele nu pot să le scape oamenilor din privire. Cetatea zidită pe înălţime, cu greu poate fi asaltată. De pe astfel de culmi, apostolii puteau fi văzuţi, cu realizările lor de fapte bune. Acestea le puteau fi îndreptar pentru oameni, spre a le aprecia, ca şi ei – la rândul lor – să săvârşească astfel de fapte bune.
Nimeni, aprinzând lumina, nu o pune sub obroc (adică nu ascunde lumina), ci în sfeşnic spre a lumina pe toţi cei din casă. Astfel, văzând ce este adevărat şi bun, şi ei să fie stimulaţi să facă la fel. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatăl vostru carele este în ceruri” (Mat. 5, 16). Tatăl cel din ceruri poartă grijă de toţi fiii Săi, după cum se sileşte şi tatăl cel trupesc pentru toţi copiii săi, după puterile sale.
Cât de limpede îi îndeamnă Sf. Ap. Petru pe credincioşii dintre străinii din Pont, din Galiţia, din Capadocia, din Asia şi din Bitinia, spre săvârşirea de fapte bune, pe care văzându-le cei ce i-au bârfit, să-l preamărească pe Dumnezeu. „Purtaţi-vă cu cinste între păgâni, astfel ca – de unde acum vă bârfesc, ca pe nişte făcători de rele – privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta” (I Petru 2, 12).
În mod explicit, apostolul iubit al lui Iisus face constatarea privitor la roada bogată a apostolilor: „Într-aceasta Tatăl meu s-a preamărit, că aduceţi roadă multă şi îmi sunteţi mie ucenici” (Ioan 15, 8). Pentru roada bogată în fapte bune a apostolilor lui Iisus, Dumnezeu Tatăl s-a preamărit, ceea ce a produs mare bucurie.
Aceeaşi constatare a faptelor bune o face şi Sf. Ap. Pavel în epistola sa către Corinteni: „Tainele inimii lui ajung învederate şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că: într-adevăr Dumnezeu este în mijlocul vostru” (I Cor. 14, 25).
Tânărului bogat care dorea să moştenească viaţa de veci, i-a răspuns Iisus sentenţios: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerurilor”. La aceste cuvinte, ucenicii lui Iisus se mirară foarte, zicând: „oare cine poate să se mântuiască?” „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Atunci Ap. Pavel, luând cuvântul, zise lui Iisus: „Noi am lăsat toate şi te-am urmat pe tine. Ce oare va fi nouă?”. „Adevăr vă grăiesc vouă – a zis Iisus – că voi care m-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea în jeţul măririi Sale, veţi şedea şi voi în douăsprezece jeţuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mat. 19, 24 – 28).
Iată deci cum mărturisesc Sfinţii Apostoli despre faptele bune săvârşite, care i-au determinat pe cei din afara lor, să-l preamărească pe Dumnezeu din ceruri.
„Nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând” (Mat. 5, 14). Preotul este ca o cetate, mai presus decât ceilalţi oameni. El se vede din depărtare şi la el se duc oamenii ca la un loc de scăpare, pentru un ajutor, pentru un sfat, pentru o mângâiere. Cu prezenţa lui alungă grijile de pe feţele credincioşilor, care cu inimă încrezătoare, preamăresc pe Dumnezeu, Tatăl şi Stăpânul nostru al tuturora.