Arhiva lunii iunie 2005

Cerinţe scripturistice privitoare la părinţi şi copii

Este de netăgăduit faptul că părinţilor le revin mai multe îndatoriri faţă de copii, în comparaţie cu îndatoririle copiilor faţă de părinţii lor. Pentru părinţi, propriii lor copii sunt cea mai aleasă avuţie. Ca atare li se cere părinţilor să le ofere copiilor, fără de zgârcenie, lucrurile de care au nevoie. Chiar şi în cazul celor răi şi gata să se arunce în vâltoarea vieţii, i se cere părintelui să nu le respingă solicitarea. Care părinte, „de va cere fiul său pâine, el să-i dea piatră sau de-i va cere peşte, el să-i dea şarpe” (Matei 6, 9 – 10).
După ieşirea din Egipt, pe muntele Sinai, prin Moise, a stabilit Dumnezeu legământ cu poporul ales. Scrise pe două table de piatră, a dat Dumnezeu cele zece porunci (decalogul). Despre acestea se zice în Exod 21, 1, că Dumnezeu a grăit către Moise: „Iată deci legiuirile pe care să le pui înaintea lor” (a poporului ales).
Dintre acestea, a cincea poruncă grăieşte: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti zile multe pe pământul pe care ţi-l va da Domnul Dumnezeul tău” (Exod 20, 12). Aceeaşi poruncă este reluată la Deuteronom 5, 16.
„Fiecare să cinstească pe mama sa şi pe tatăl său” (Levitic 19, 3). Proverbele lui Solomon 23, 22 solicită în acelaşi gen, zicând: „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta bătrână”. Aceeaşi carte a Proverbelor arată consecinţa necinstirii părinţilor, spunând: „Cel ce blesteamă pe tatăl său şi pe mama sa, sfeşnicul aceluia se stinge în vremea întunericului” (Prov. 20, 20). Şi iarăşi: „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi dispreţuieşte pe bătrâna sa mamă, să-l scobească pe el corbii şi vulturii să-l mănânce” (Prov. 30, 17).
Pentateuhul, în cărţile sale, arată consecinţa aspră a necinstirii părinţilor anume: „Cel ce va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie dat morţii” (Exod 21, 17). În acelaşi gen, se exprimă şi Leviticul 20, 9; „Oricine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea… Sângele lui să fie asupra lui”. În această privinţă, ultimul dintre profeţii mici, Maleachi 1, 6, grăieşte: „Feciorul cinsteşte pe tatăl său… şi dacă sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să mi-o daţi?… întreabă Domnul Savaot”.
Din aceste mărturii ale T.V. reiese răsplata neîndoielnică pentru respectarea poruncii a cincea a Decalogului. Se arată cu tărie şi pedeapsa pentru călcarea poruncii, pentru blestemul şi necinstirea propriilor părinţi, care se aşteaptă la recunoştinţă şi cinstire pentru multele lor binefaceri.
La poporul iudeu era îndătinat ca tatăl să-şi binecuvânteze copiii, mai ales la vârstă înaintată sau pe patul de moarte. Remarcabile au rămas binecuvântările patriarhilor. La bătrâneţe, lui Isaac slăbindu-i-se vederea, el îşi recunoştea pe fiii săi, Iacob şi Esau, după pipăit şi după timbrul vocii. Iată binecuvântarea pe care i-a dat-o el lui Iacob:
„Dumnezeu să-ţi dea ţie din roua cerului şi din grăsimea pământului şi belşug de grâu şi de vin. Noroadele să-ţi slujească ţie şi neamurile să se închine până la pământ înaintea ta…” (Facere 27, 28 –29).
Pe patul de moarte, Iacob i-a binecuvântat pe cei doisprezece fii ai săi. Sunt demne de reţinut cuvintele adresate fiului său Iuda: „Nu va lipsi domn din Iuda, nici povăţuitor din coapsele lui, până va veni „Împăciuitorul şi de el vor asculta popoarele” (Facere 49, 10).
Preotul Zaharia, în grai profetic, a binecuvântat pe fiul său, pruncul Ioan (Botezătorul): „Tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui. Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, întru iertarea păcatelor…” (Luca 1, 76 – 79).
Acelaşi evanghelist Luca ne oferă binecuvântarea pe care bătrânul Simeon, om cu inimă curată, a dat-o lui Iisus, la patruzeci de zile de la naşterea sa: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, care ai găsit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29 – 32).
În T.N. este arătat reproşul căutărilor şi fariseilor pentru ucenicii lui Iisus, că încalcă unele tradiţii omeneşti. La acestea Iisus a specificat că de fapt cărturarii şi fariseii sunt mai vinovaţi decât ucenicii Săi, pentru călcarea de porunci dumnezeieşti şi îndeosebi pentru porunca a cincea a decalogului, datorită tradiţiei iudaice. „Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi rânduiala voastră. Căci a zis Moise (Exod 20, 12): „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să moară negreşit”. Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! Adică dăruit lui Dumnezeu este cu ce te-ai fi folosit de la mine. Atunci, voi nu-i mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţati cuvântul lui Dumnezeu cu rânduiala voastră, pe care aţi dat-o” (Marcu 7, 10 – 13).
Cinstirea părinţilor nu se restrânge doar la declaraţii verbale, ci mai ales la fapte de ajutorare materială, când ei, în vârstă înaintată, nu mai sunt în stare să se ocrotească singuri. A-i lăsa să se descurce fără ajutorul altora, înseamnă a-i face să fie de ocara lumii.
Uzând de o tradiţie veche, copiii puteau să fie eliberaţi de obligaţia de a-i ajuta şi întreţine material pe părinţi, dând partea templului dobândită de la părinţi spre a-i întreţine material. Se socotea că astfel ar fi făcut mai mult decât i-ar fi obligat legea. Prin fariseismul legii, s-ar fi evitat cu dibăcie obligativitatea respectării efective a poruncii a cincea a decalogului.
În acest mod se satisfăcea numai formal îndatorirea de a-l preamări pe Dumnezeu. De aceea Iisus i-a osândit pe cărturari şi farisei, cu cuvintele proorocului Isaia, 29, 13: „Poporul acesta se apropie de Mine şi cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima stă departe, fiindcă cinstirea pentru Mine nu este decât o rânduială omenească”. De fapt sunt cuvintele lui Dumnezeu rostite prin gura proorocului, către poporul său. Împlinirea poruncilor date de oameni nu poate înlocui împlinirea poruncilor date de Dumnezeu (Gheorghiu V. Sf. Evanghelie după Matei, cu comenter, vol. II, Cernăuţi, 1927, p. 474– 476).
Împlinirea poruncilor decalogului a poruncii a cincea, au constituit drumul spre mântuire şi veşnicie şi pentru tânărul bogat (Matei 19, 16 -20), precum şi pentru dregătorul de lege (Luca 18, 17 – 21). Acest îndreptar rămâne pentru toţi creştinii cucernici în drumul lor spre mântuire veşnică. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine” (Matei 19, 19), redă într-o formă mai concisă îndemnul dat de ap. Pavel romanilor, prin 13, 9.
Cât de ingenios a exprimat ap. Pavel îndemnul său, în trei trepte: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, este porunca cea dintâi, care are făgăduinţă: Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”. (Dar şi reversul este dat aici de ap. Pavel): „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului” (Efeseni 6, 2–4). Şi apoi în două trepte: Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine plăcut în faţa Domnului”. Şi reversul: „Părinţilor, nu întărâtaţi pe copii voştri, ca să nu se desnădăjduiască” (Coloseni 3, 20–21).
Rămâne proverbială încercarea celui care a risipit întreaga moştenire de la tatăl său. Întors la casa părintească, nu mai avea puterea de a cere să fie recunoscut ca fiu al tatălui său; era prea bucuros să fie primit doar ca un argat. O, dar părintele nu era în stare a-şi desconsidera pe fiul său care s-a întors la casa care cu dragoste şi deplină înţelegere i-a ocrotit toate slăbiciunile şi ale prunciei şi ale copilăriei.