Arhiva lunii septembrie 2004

Ce va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? . . .

Pregătindu-i pe apostolii Săi, înaintea trimiterii lor în misiunea de probă, le-a grăit lor Iisus şi despre vrednicia de a fi ucenici ai Lui. „Cine nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”. Şi iarăşi: „Cine ţine la viaţa lui, va pierde-o, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o” (Matei 10, 38 – 39).
După prima vestire a patimilor Sale, datorită atitudinii Apostolului Petru care nu cugeta cele ce sunt ale lui Dumnezeu, le-a prezentat Iisus apostolilor condiţiile necesare spre a-l urma pe El. „Dacă vrea cineva să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie, că cine va voi să-şi scape sufletul, pierde-l-va pe el, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla” (Matei 16, 24-25). De aici se desprinde, în primul rând, libertatea voinţei, respectată tuturor, de a alege şi de a se decide să-l urmeze pe Hristos. Dumnezeu l-a făcut pe om ca fiinţă cu voinţă liberă, neimpunându-i să facă ceva fără propria sa voie. În al doilea rând, celui ce s-a decis să-l urmeze pe Hristos, i se cere să se lepede de sine, adică să se lase de plăcerile efemere ale lumii acesteia (plăceri de scurtă durată). În aceste condiţii, i se cere apoi să-şi ia crucea, adică să fie în stare a suferi pentru credinţa în Hristos şi de a fi gata să-şi jertfească chiar şi viaţa, ducându-şi însuşi crucea la locul de osândă, după cum şi-a dus-o Iisus. Date fiind aceste condiţii împlinite, va putea să-l urmeze pe Domnul Hristos.
Cel ce socoteşte, că ar putea să-şi scape sufletul – înţelegând prin această viaţa pământească – acela îl va pierde şi nu se va bucura de viaţa viitoare, veşnică. În schimb, cel ce-şi va pierde sufletul, pentru Hristos, va avea parte de viaţa viitoare, în fericire veşnică, pe care o va afla, în mod neîndoielnic.
A pus apoi Iisus legitima întrebare: „Ce va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26). Mulţi sunt aceia care de dragul plăcerilor efemere de pe pământ şi-au pus tot interesul spre a strânge averi cât mai mari, dacă s-ar putea chiar bogăţii imense. Ce folos ar avea însă, căci din acestea omul nu poate duce cu el nimic, în lumea viitoare. Vai de „cel ce-şi adună comori sieşi, iar pentru Dumnezeu nu se înavuţeşte” (Luca 12, 21)! Cu sufletul pustiit şi nesprijinit, care îi va fi soarta omului în lumea viitoare? Ce ar putea să ofere omul în schimbul sufletului său, de care nu s-a îngrijit? Sufletul, izvorât din suflarea dumnezeiască, nu poate fi echivalat cu nimic din lumea pământească.
În predica Sa de pe munte, Domnul Hristos i-a fericit, în primul rând, pe cei săraci cu duhul, prin ei înţelegem a fi cei smeriţi. Aceştia, oricât de virtuoşi ar fi, nu se socotesc a fi desăvârşiti şi se silesc să realizeze cât mai mult pe calea binelui. Din punctul de vedere al înţelepciunii, cei smeriţi, oricâte cunoştinţe ar fi dobândit, caută totuşi cu răbdare să se lumineze cât mai mult posibil. Şi oricât de mare le-ar fi comoara de fapte bune, agonisită, se străduiesc mereu să o îmbogăţească. În sărăcia lor materială, s-au înavuţit în cele duhovniceşti, agonisindu-şi comori nepieritoare. „Fericiţi sunteţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 6, 20).
În a sa epistolă, apostolul Iacob îşi pune întrebarea: „Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci, în ochii lumii, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce îl iubesc?” (Iacob 2, 5). Într-adevăr, fraţilor, – a zis Sf. Ap. Pavel – uitaţi-vă la voi cei chemaţi, că nu mulţi sunt înţelepţi omeneşte, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de neam. Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe înţelepţi. Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să dea de ruşine pe cele tari. Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam prost ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să dea jos pe cele ce sunt” (I Corinteni 1, 26-28).
La rândul lor, şi bogaţilor le oferă posibilitatea de a-şi dobândi mântuirea, prin strădania vieţii de pe pământ: „Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenii, faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nesleită în ceruri, unde furul nu se apropie, nici molia nu strică” (Luca 12, 33). Despre o astfel de agoniseală, dobândită cu trudă, grăieşte Scriptura, prin rostul înţeleptului Solomon: „Rodul meu este mai bun decât aurul, decât aurul cel mai curat, iar ceea ce vine de la mine este mai de preţ decât argintul lămurit” (Proverbe 8, 19).
Ap. Pavel, scriindu-i lui Timotei, episcop în Efes, îi dă sfaturi şi privitoare la cei bogaţi: „Celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să nu-şi facă închipuiri trufaşe, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci întru Dumnezeu care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră. Porunceşte-le să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu mâna largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor şi câştigători făcându-se vieţii celei adevărate” (I Timotei 6, 17-19).
Neadmiţând pronia cerească, lumea păgână acorda interes numai pentru viaţa de aici, de pe pământ. Filozoful grec Epicur (337-270 î.Hr.) punea fericirea în cumpătarea plăcerilor şi în cultura spiritului. Deviza adepţilor lui Epicur însă era: „Mănâncă, bea, căci după moarte nu mai este nici o dorinţă” (adică: Edite, bibite, post morten nulla voluptas). Datorită denaturării doctrinei maestrului, discipolii dedându-se plăcerilor materiale, s-au numit „porcii din turma lui Epicur” (Epicuri de grege porci).
În contrast cu concepţia lumii păgâne, creştinismul, prin concepţia sa, acordă importanţă deosebită purtării de grijă a lui Dumnezeu, pentru cele spirituale, pentru suflet, în scopul dobândirii vieţii de dincolo de mormânt. Valoarea sufletului este oglindită cu prisosinţă în parabolele cu drahma cea pierdută şi în cea cu oaia cea rătăcită.
Cu osteneală a fost agonisită drahma cea pierdută de către sărmana femeie, al cărei avut se restrânge la modesta sumă de zece drahme. Ea şi-a grijit cu scumpătate aceşti bani ai săi şi dacă totuşi şi-a pierdut una din drahme, a căutat scotocind peste tot, până a găsit-o. Ca şi această femeie, şi Biserica ţine cu minuţiozitate la sufletele fiilor săi, să nu se rătăcească vreunul. Dacă însă se pierde un suflet, nu renunţă la nici o osteneală, până când nu-l găseşte. Dacă reuşeşte să-l afle, îl readuce la sânul său. Bucurie deosebită se face pentru un suflet readus în viaţa Bisericii.
Ca şi femeia sărmană, o îngrijorare asemănătoare l-a cuprins şi pe păstorul care având o sută de oi, i s-a rătăcit una dintre ele. El nu stă pe gânduri; lasă cele nouăzeci şi nouă de oi pe pajişte şi pleacă în căutarea oii rătăcite. Depune osteneală şi nu se lasă până nu o găseşte. Aflând-o, o ia pe umerii săi şi cu mare bucurie o readuce în turma sa. Iconografia Bisericii creştine îl reprezintă pe Mântuitorul ca bunul păstor, cu oaia regăsită pe umerii săi, readucând-o în staulul turmei sale. Bucurie mare se face în ceruri pentru un suflet salvat de la rătăcire şi readus în staulul turmei cuvântătoare.
Simţind că sfârşitul său este aproape şi dându-şi seama, că de-acum este gata pentru jertfă, Sf. Ap. Pavel face ultime consideraţii şi anume:
„Lupta cea bună m-am luptat, am ajuns la capătul drumului, am păzit credinţa. De aici încolo, îmi stă înainte cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în Ziua Aceea, El, dreptul judecător şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea lui” (II Timotei 4, 6-8).
Alături de porunca dată de Domnul unora dintre episcopii bisericilor, răsună peste veacuri, îndemnul Sf. Ap. şi evanghelist Ioan: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da ţie cununa vieţii” (Apoc. Sf. Ioan Teologul 2, 10).